Siguranța utilizatorului - sticla

DESCRIEREA PRODUSULUI – STICLA

CAP.1 Scurtă prezentare a sticlei. Materii prime şi obţinerea sticlei.

Sticla naturală, creată de lovitura trăznetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.

Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic . Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip umed și sodă, la ardere acesta se transforma în smalț, adică într-o peliculă subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea smalțul a fost îmbogățit cu var, acesta devenind un element de primă importanță în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obținut smalț de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obținut din amestecul ce producea smalțul, odată ars în cantități mai mari decât subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Tot egiptenii au meritul în a fi fost primii a realiza proteze oculare. Se apreciază că cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.

În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.

Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obținerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.

Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se lipească de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul sticlei era apropiat de cel al pietrelor prețioase.

Sticla este un corp solid, amorf, obţinut prin subrăcirea unor topituri cu compoziţii chimice variabile ce devin rigide la intervale diferite de temperatură, datorită creşterii treptate a vâscozităţii; trecerea din starea fluidă în starea rigidăeste reversibilă.

Deşi sticla este considerată un corp amorf, nu este lipsită complet de structură. Sticla prezintă o structură cu un grad de ordonare a particulelor mai mult sau mai puţin pronunţat. Structura sticlei şi influenţa ei asupra proprietăţilor fizice şi chimice ale sticlei, a fost explicată printr-o serie de teorii (teoria reţetelor dezordonate, teoria cristalelor, teoria elementelor structurale etc.).

În prezent, cercetările privind structura sticlei generalizează ideea că sticla prezintă o varietate de structuri care nu pot fi explicate prin teorii elaborate, luate separat. Contribuţia elementelor structurale ale sticlei şi gradul lor de ordonare depinde de compoziţia chimică şi de modul de răcire a topiturii.

O anumită compoziţie chimică determină o anumită structură a sticlei şi anumite proprietăţi. Procesul de structurare a sticlei începe încă din topitură, unde se găsesc agregate de particule a căror stabilitate variază odată cu temperatura. La răcirea topiturii se produc modificări ale structurii, formei şi dimensiunilor acestor agregate; aceste modificări nu ajung totdeauna la echilibru, mai ales in condiţiile topirii industriale, din cauza vâscozităţii ridicate a topiturilor şi a vitezei cu care variază temperatura.

De aceea, în topitură se întâlnesc diferite agregate de particule corespunzătoare diferitelor temperaturi. Existenţa acestei structuri a sticlei, la temperatura de topire, explică posibilitatea de a subrăci topitura de sticlă, fără a cristaliza. Modificările structurale continuă să se producă şi în topitura subrăcită, însă cu viteză din ce în ce mai mică, pe măsură ce vâscozitatea creşte. Aceste modificări structurale influenţează proprietăţile sticlei până la o anumitătemperatură care delimitează intervalul de rigiditatea sticlei şi căruia îi corespunde o anumită valoare a vâscozităţii.