Metodologia și tehnologia instruirii. elaborare curriculum la decizia școlii

1. INTRODUCERE

Meseria, aceasta îndeletnicire cu caracter permanent pe care o practica orice muncitor pe baza unei calificări corespunzătoare, capătă – în era marilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane – valenţe deosebite.

Producţia industrială modernă a modificat nu numai conţinutul, ci şi caracterul muncii, specificul solicitărilor la care este supus lucrătorul în procesul de producţie.

Rolul decisiv in calificarea muncitorului industrial îl dobândeşte competenţa profesionala – capacitatea intelectuală şi manuală de a utiliza şi conduce maşinile şi utilajele într-un proces tehnologic în continuă transformare si perfecţionare. În aceste condiţii noi, competenţa profesională nu implică numai manipulări de unelte şi maşini, ci şi cunoştinţe privind sistemul lor de funcţionare, capacitatea de a înţelege şi a inova.

Conţinutul tehnologic prin care se face educaţia tehnologică a elevilor care ca obiectiv fundamental integrarea tineretului in civilizaţia epocii sale, înţelegerea profundă şi logică a rolului pe care îl are tehnica în existenţa omului şi în progresul societăţii.

În planurile de învăţământ pentru licee tehnologice şi şcoli profesionale sunt prevăzute discipline de învăţământ tehnologic şi de specialitate, având menirea de a conferi elevilor atât o pregătire tehnică generală, cât şi cunoştinţe teoretice strict necesare exercitării meseriei.

Un sistem educaţional capabil să pregătească tinerii pentru o piaţă dinamică de muncă este vital pentru perioada de tranziţie parcursă astăzi de România. Unul dintre factorii care au generat dificultăţile cărora ţara noastră trebuie să le facă faţă şi să le depăşească este moştenirea unui sistem educaţional conceput în aşa fel încât să cultive deprinderi, cunoştinţe şi valori proprii funcţionării sistemelor economice centralizate.

Întrucât unul dintre principalele obiective ale României este acela de a ajunge în situaţia de a asigura creşterea economică şi de a deveni competitivă pe piaţa internaţională, este necesar ca sistemul de invăţământ sa die consolidat, avându-se în vedere aceste deziderate, în aşa fel încât ce se învaţă să devina relevant în raport cu cerinţele economiei de piaţă. Demersul propus în acest sens, susţinut financiar de Banca Mondială, va trebui să asigure o creştere a capacităţii de angajare a absolvenţilor şi o pregătire generală corespunzătoare continuării studiilor şi dezvoltării profesionale permanente. Tocmai de aceea, standardele ocupaţionale constituie o bază pentru programele de pregătire în domeniul tehnologic. Ele sunt esenţiale pentru promovarea unei recrutări eficiente şi pentru facilitarea mobilităţii forţei de munca.

Existenţa standardelor ocupaţionale oferă un reper valoros pentru România în evaluarea competitivităţii internaţionale a economiei sale, aşa cum se reflectă ea în conţinutul profesiilor. În acelaşi timp, standardele ocupaţionale constituie o sursă de informaţii pentru identificarea sectoarelor care necesită dezvoltarea prin investiţii în tehnologie şi resurse umane.

Practic, programul pregătirii tehnice şi profesionale, sub denumire PHARE –VET , a propus standarde ocupaţionale pe baza restructurării programelor de educaţie şi formare profesională.

Elaborarea programelor de formare profesională adaptate dinamicii tehnologice şi sociale este esenţială pentru realizarea unei pregătiri profesionale eficiente, care să conducă la creşterea mobilităţii si flexibilităţii forţei de muncă, precum şi la facilitarea integrării profesionale a absolvenţilor.

Nevoia de a asigura funcţionarea unui mecanism clar de cooperare între furnizorii de pregătire şi cerinţele reale ale pieţei de muncă a dus la apariţia pe plan internaţional a unei tendinţe continuu crescătoare de adoptare a unor instrumente capabile să facă acest lucru.

Confruntarea cu situaţii problematice şi tentativele de rezolvare a acestora, ocupă o mare parte din sfera comportamentului uman. Principala finalitate a sistemului de învăţământ este de a pregăti elevul de a rezolva probleme. Reprezentarea cognitivă a mediului şi analizele efectuate asupra tuturor împrejurărilor, sunt realizate cu scopul de a spori adaptabilitatea organismului la mediu, de a-l ajuta să rezolve problemele cu care se confruntă toată viaţa.

Elevul trebuie să vadă o altă stare de lucruri decât cea prezentă şi să fie motivat să o atingă pentru a putea rezolva problema. Daca nivelul intelectual cât şi deprinderile şi competenţele profesionale nu îi permit să intrezărească o altă stare de lucruri decât cea actuală sau dacă realizarea acesteia nu oferă nici o satisfacţie, nu satisface nici o trebuinţă, nu îi oferă nici o alternativă pozitivă, elevii nu vor fi pregătiţi pentru piaţa muncii, pentru comunitatea în care trăieşte.

2. PREZENTAREA GENERALĂ A ALUMINIULUI

ŞI A ALIAJELOR SALE

2.1. Scurt istoric al aluminiului

Descoperirea aluminiului ca element metalic a avut loc în secolul trecut, deşi aliajul – KAI(SO4)2∙12H2O era cunoscut din antichitate sub denumirea de alumen

În anul 1808, Sir Humper Davy a intuit existenţa aluminiului căreia i-a dat numele de alumină, presupunând că reprezintă oxidul unui metal nou pe care l-a denumit la început alumium şi ulterior aluminium. Acest nume a fost adoptat de toată lumea, exceptând S.U.A. unde i se spune alumium.

Separarea aluminiului din combinaţiile sale a fost făcută, pentru prima dată, în 1825 de fizicianul şi chimistul danez H.C. Oersted prin reducerea clorurii de aluminiu ca amalgam de potasiu. Puţin mai târziu, în 1827, chimistul german Friederich Woler reuşeşte să obţină ca reducător amalgam de potasiu, după reacţia:

AlCl2 + 2Na = 2ClNa + Al (2.1.1)

Cantitatea de aluminiu rezultată a fost mai mare (câteva bobiţe de dimensiunea unei gămălii de ac) fapt ce i-a permis să facă şi unele aprecieri asupra ductilităţii, rezistenţei la coroziune şi a densităţii aluminiului.

Saint-Claire Deville începe în 1851 să se ocupe de producerea aluminiului cu scopul de a-i studia proprietăţile. Pentru reducerea acestuia a folosit potasiu metalic şi a constatat că aluminiul se oxidează foarte greu. Cu această ocazie a observat că, în aer, aluminiul se păstrează foarte bine, datorită formării unei pojghiţe susbţiri de oxid, care apără restul metalului de coroziune. Este vorba de fenomenul cunoscut astăzi sub denumirea de pasivizare.

În anul 1854, aproape simultan cu Bunsen, Deville reuşeşte să obţină aluminiul prin electroliza clorurii mixte de aluminiu şi sodiu în stare topită. Acest succes i-a permis să prezinte, în 1855, la expoziţia mondială din Paris, o bară în greutate de câteva zeci de kilograme, obţinută din bauxită. Deville numeşte acest metal foarte uşor şi strălucitor argint de lut.

În perioada sus menţionată producerea energiei electrice era foarte costositoare, din care cauză aluminiul avea un preţ mai mare, de circa cinci ori, faţă de argint. Din acest motiv, aluminiul se fabrica pe cale chimică prin reducere cu sodiul metalic.

Rezolvarea favorabilă a fabricaţiei industriale a aluminiului a avut loc ceva mai târziu. Heroult, în Franţa şi Hall în S.U.A. au reuşit să obţină aluminiul în urma electrolizei aluminei topite în amestec cu criolit, într-un creuzet de grafit.

Multiple calităţi ale aluminiului au determinat ca acest metal să fie, în prezent, cel mai utilizat metal după fier.

Astăzi, reţelele electrice cu ajutorul cărora energia electrică este transportată la mari distanţe, industria aerospaţială şi industria constructoare de maşini sunt de neconceput fără aluminiu şi aliajele sale.

2.2. Răspândirea aluminiului în natură

Din cauza activităţii sale deosebit de mari, aluminiul nu se găseşte în natură în stare liberă. El este conţinut în peste 250 de minerale, dintre care în peste 40% sub formă de silico-aluminaţi.