Arcușul

ARGUMENT

În lucrarea de faţă mi-am propus să prezint succint evoluţia procesului dezvoltării tehnicii în domeniul instrumentelor cu coarde şi arcuş în special al viorii.

Abordând această tematică m-am gândit că pentru viitoarea mea profesie îmi va fi de folos cunoaşterea mai în amănunt a problemelor legate de tehnica instrumentală violonistică, lucrarea având şi rol de consolidare a cunoştinţelor acumulate pe parcursul anilor de studiu la acest instrument.

Părerea mea este că unui profesor de vioară nu trebuie să-i lipsească cunoştinţele legate de evoluţia, tehnica, şcolile importante din domeniul la care fac referire în actuala lucrare - vioară.

Tocmai de aceea un profesor de instrument are datoria să cunoască, să se intereseze permanent de lucrările, cărţile, metodicele noi apărute în domeniul respectiv şi în urma unei analize a acestora să abordeze ideile şi practicile care i se par de folos.

Speranţa mea este ca lucrarea de faţă prin titlul şi conţinutul ei să prezinte un interes şi o potenţială sursă de inspiraţie pentru cei interesaţi de o prezentare a tehnicii instrumentale violonistice pentru elevii din clasele I- XII.

Bineînţeles că pentru a putea „vorbi” despre un instrument trebuie să-i ştii istoria, evoluţia, personalităţile care au adus acest instrument pe marile scene ale lumii, care l-au ridicat la rangul binemeritat. De aceea lucrarea începe cu o prezentare a viorii şi a arcuşului şi se încheie cu prezentarea marilor violonişti care au făcut arta ca şcoala româneasca de vioară să depăşească graniţele şi să se alăture centrelor universale de artă violonistă fără nici un complex de inferioritate.

Lucrarea este structurată pe patru capitole urmate de o concluzie cu rol de sinteză şi întărire a argumentului.

Capitol I - „Istoria apariţiei şi dezvoltarea instrumentelor cu coarde şi arcuş”

Capitolul al II-lea - „Dezvoltarea tehnicii specifice a arcuşului”

Capitolul al III-lea - „Formarea şi consolidarea deprinderilor mâinii stângi”

Capitolul al IV-lea - „ Şcoala Românească”

CAPITOLUL I

Istoria apariţiei şi dezvoltarea

instrumentelor cu coarde şi arcuş

VIOARA Şl CONSTRUCTORII EI

Muzica reprezintă una dintre cele şapte arte. Pornind de la studii arheologice s-au emis anumite ipoteze cum că aceasta provine din practica magică (picturi, dansuri, etc.) cea mai veche atestare a sa fiind o pictură ce înfăţişează vânătoarea de cerbi; că este ludică, că are originea biologică (explicată prin actul reproducerii, instinctul sexual), o origine mimetică (a imitării sunetelor, a animalelor etc.), că este utilitară şi instrumentală prin utilizarea unor obiecte capabile de a emite sunete.

Pentru a studia apariţia şi evoluţia instrumentelor de coarde, cercetătorul dispune, pe lângă tratate, de descrieri ale contemporanilor şi de existenţa operelor de artă plastică din epoca respectivă, care conţin şi reprezentări ale instrumentelor muzicale. Altă sursă de informare o reprezintă instrumentele vechi păstrate în muzee, în special la Bruxelles, Londra, Moscova, Leningrad şi Leipzig.

Vechimea instrumentelor muzicale se pierde undeva în negura vremii acum 40 000 ani undeva în China, India sau Persia. Corzii arcului de vânat i se adaugă un „corp de rezonanţă" - un dovleac scobit cu scopul de a amplifica şi prelungi acel zgomot - vâjâit pe care-l producea coarda în momentul în care săgeata îşi lua zborul.

O atestare a acestui tip de instrument primitiv o constituie un arc muzical găsit pictat pe o frescă din grota Trei Fraţi din Algeria.

Dintre instrumentele cu coarde şi arcuş cel mai vechi instrument cunoscut este „ravanastronul" întâlnit la cerşetorii şi muzicanţii ambulanţi hinduşi. Acest instrument a fost întemeiat de un mare domnitor şi cântăreţ Ravana din insula Ceylon, care, spune legenda, prin puterea şi vraja acestui instrument a reuşit să-l liniştească pe cumplitul zeu Şiva.

Deşi într-o formă rudimentară, acest instrument posedă toate componentele constitutive ale viorii: corzi din intestine de gazelă, căluş, cutie sonoră dintr-o nucă de cocos şi arcuş.

Primele instrumente cu coarde şi arcuş atestate în apusul Europei în secolul IX, au apărut prin intermediul arabilor al căror instrument era numit „rebab”- strămoşul direct, se pare a fi „Kemangeh sau Kemangeh rumy- un instrument de origine persană al cărui sunet era produs prin mişcarea instrumentului ce era sprijinit pe pământ prin intermediul unui cui, arcuşul fiind ţinut aproape imobil, cu părul pe sub coardă.