Clasicismul

Clasicismul

Clasicismul este un gen specific de filosofie, exprimându-se în literatură, arhitectură, artă, muzică și, care are surse antice grecești și romane și un accent asupra societății. Acesta a fost în mod special exprimat în Neoclasicism.

Clasicismul a fost o tendință la sfârşitul perioadei antice și a avut o revenire majoră în arta carolingian și ottonian. A a fost o altă renaștere, mai durabilă în renașterea italiană la căderea Bizanțului. Până la acel moment identificarea cu antichitatea a fost privită ca o istorie continuă a creștinătății din conversia împăratului roman Constantin I. Important este, de asemenea, că a introdus politeismul sau “păgânismul” și juxtapuneri antice și moderne.

Clasicismul Renaşterii a dus și a dat un sens diferit ceea ce a fost numit “clasic”, în secolele 16 și 17. Această perioadă a urmărit revigorarea formei de artă clasice, inclusiv teatru grecesc și muzică. Opera, în forma sa modernă europeană, a avut rădăcinile în încercările de a recreea combinația de a cânta și a dansa cu teatrul. Exemple de acest fel de clasicism a inclus Dante, Petrarca, Shakespeare și în poezie și teatru.

Figure 1 - Radacinile Clasicismului

Clasicismul curent cultural artistic

Având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de creearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentanţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca “înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule).

Reprezentanţi în domeniul muzical sunt Wolfgang Amadeus Mozart, compozitorul celebrului Requiem, sau al operei Nunta lui Figaro, Joseph Haydn, Ludwig Van Beethoven.

Literatura este reprezentată de Moliere, Racine, Boileau, Shakespeare, autorul dramei istorice Hamlet, Pierre Corneille.

Clasicismul muzical

Din punct de vedere estetic, clasicismul se ocupă ca forma și conținutul operelor de artă să aibă un canon armonios și echilibrat ca simetrie, ca rezultat al unui proces de sinteză a particularităților regionale. Clasicismul cultivă supremația principiilor morale și raționale asupra fanteziilor și pasiunilor, datoria față de patrie, religie, familie sau onoare, fiind mai presus de sentimentele personale.

Eroul clasic este un ideal, comportamentul, gândirea, principiile și sentimentele lui se regăsesc în orice om. Spre deosebire de baroc, secolul al XVIII-lea este unul antifeudal și antiabsolutist, cultivând, în prima parte a sa, concepțiile despre interesul general, care primează asupra celui personal.

În ceea ce privește muzica, clasicii iubesc construcția, forma clară, simetria și repetiția. Se poate spune că formele de sonată domină în genuri precum: simfonia, concertul, cvartetul şi chiar uvertura şi liedul. Ca terminologie, noţiunea de clasic va căpăta de-a lungul timpului semnificaţia de exemplar, de prim rang, care este vrednic de luat ca model, care a atins excelenţa din punct de vedere valoric. În privinţa temporizării, clasicul presupune tot ceea ce este vechi, care a rezistat eroziunii timpului, iar în estetică, termenul provine dintr-o doctrină literară aparută în secolul al XVIII-lea în Franța, inițiată de Nicolas Boileau.