Evoluția Liedului Românesc în Prima Jumătate a Secolului XX

ARGUMENT

Prin această lucrare am încercat să realizez o viziune de ansamblu liedului românesc în prima jumatate a secolului XX, perioadă reprezentativă pentru creaţia muzicală românească.

Întreaga artă a compozitorilor secolului XX s-a concentrat în descoperirea modalităţilor corespunzătoare traducerii expresive a ideilor prin limbajul muzical. Dimensiunea expresivă a recitativului i-a făcut pe muzicienii români să-i acorde o importanţă aparte, devenind o soluţie inedită, o particularitate a spiritualităţii vocale româneşti.

În cântecul românesc, muzica şi poezia nu se mulţumesc să coexiste, ci dimpotrivă se întrepătrund într-o expresie unică, metafora vocală reprezintă o minunată demonstraţie a interferenţei celor două arte.

Trecând în revistă istoria liedului în general cu puternice rădăcini în muzica populară medievală, traversând apoi istoria chansonului francez (sec XIX),apoi a liedului cult din secolele XVIII-XIX, care va duce la formarea şi consolidarea liedului ca gen muzical, ajungem în final la şcoala muzicală românească de sec XX.

CAPITOLUL I: ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LIEDULUI ÎN CREAŢIA MUZICALĂ UNIVERSALĂ

I.1.Provenienţa termenului de lied, încadrare istorică

Genul miniaturii vocale cu acompaniament, denumit lied în cultura muzicală germană, chanson în cea franceză, romans sau pesnia în cea rusă, canzone în italiană şi cântec în româneşte, este definit în Dicţionarul de termeni muzicali ca fiind: „lucrare vocală acompaniată de un instrument, de obicei pian, pe un text liric sau poem, care îi determină caracterul, desfăşurându-se într-o structură formală specifică”

Istoria muzicii confirmă faptul că pentru a deveni un gen autonom, liedul a avut nevoie de o îndelungată perioadă de acumulări şi a durat secole întregi până când compozitorii au conştientizat forţa sa semnificativă.

Noţiunea de lied are două accepţiuni: aceea care defineşte genul şi aceea care defineşte forma , noţiuni ce au evoluat simultan, într-o strânsă determinare reciprocă. Originea de lied se află în cântecul popular deci vechimea sa nu poate fi realmente măsurată. Forma de lied este hotărâtă în principal de caracterul strofic al cântecului şi porneşte de la forme simple spre forme complexe, evoluând odată cu gândirea muzicală. Privite foarte schematic, aceste forme pot fi clasificate astfel:

a) formă monopartită

b) formă bipartită simplă; cu mică repriză; dublă; compusă;

c)formă tripartită simplă; simplă concentrată; compusă;

d)formă tripentapartită simplă; compusă- aceasta din urmă categorie este considerată ca formă intermediară între lied şi rondo.

Liedul apare în muzica cultă ca gen şi ca formă având un rol foarte important în dezvoltarea muzicii populare. Forma de lied constituie baza arhitectonică a multor cântece, arii, dansuri, mişcări lente din sonate, concerte, simfonii, cantate, oratorii etc. Trecerea de la stilul polifon la cel omofon a fost un factor care a contribuit la cristalizarea formei de lied. Trecerea de la profilul cântecelor obişnuite, al romanţelor spre un nou cântec cu un conţinut mai profund, cu o problematică mai substanţială şi variată a necesitat găsirea unor forme care să corespundă noului conţinut de idei.

Prin gen de lied se înţelege o piesă vocală sau instrumentală, variată în conţinut şi formă, apropiată de cântec. Liedul cult a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în mediul muzical al clasicismului vienez, în creaţia lui Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven, continuate apoi, la un nivel de înţelegere a posibilităţior expresive specifice genului, de către Franz Schubert, urmat de Robert Schumann, Johannes Brahms, Hugo Wolf şi alţii.

Din punct de vedere al conţinutului, liedul era redus la simple cântece sau romanţe, având la bază versuri mai puţin inspirate şi profunde, uneori melodramatice şi restrânse ca tematică, iar partea instrumentală, limitată la o simplă acompaniere. Evoluţia ştiinţei muzicale în domeniul teoriei, armoniei, contrapunctului, orchestraţiei, formelor şi perfecţionarea tehnicii vocale şi instrumentale duc la o condiţionare reciprocă între necesităţile de repertoriu şi nivelul sau gradul de măiestrie propriu compozitorilor. Aceşti factori determină o colaborare directă între interpreţi şi creatori. Dar nu numai latura strict muzicală va fi hotărâtoare în apariţia şi cristalizarea genului de lied cult ci şi existenţa creaţiei marilor poeţi ai timpului: Goethe, Schiller, Heine şi alţii. Imaginile poetice de o rară frumuseţe şi profunzime vor influenţa în mod pozitiv pe compozitori, stimulându-le fantezia, determinând un salt calitativ în comentariile muzicale şi creând o nouă viziune asupra liedului cult. Pentru a marca noul conţinut al liedului, multe şcoli muzicale au preluat şi folosit termenul în definirea şi precizarea respectivului gen muzical. Cu toate acestea, şcoala muzicală rusă a folosit şi foloseşte, din secolul al XIX-lea, termenul de romanţă, în două accepţiuni: prima în sens de cântec simplu, apropiat creatorilor populari, şi a doua accepţiune în sensul de cântec cult. În şcoala muzicală franceză coexistă atât termenul de chanson, cât şi cel de lied.