Muzica în Antichitate

Muzica este forma noastră de exprimare cea mai veche, mei veche decât graiul sau arta. Incepe odată cu vocea şi cu nevoia noastră copleşitoare de a comunica unii cu alţii. De fapt, muzica este omul, mai mult decât cuvintele, căci cuvintele nu sunt simboluri abstracte care transmit înţelesuri bazate pe fapte. Muzica ne emoţionează mult mai adanc decat cuvintele şi ne face să reacţionam cu întreaga noastră făptură. Atăta timp căt omenirea va exista, muzica îi va fi esenţială. Avem nevoie de muzică, cred, tot aşa după cum avem nevoie unii de alţii. Voi analiza muzica Antichitaţii, din Orientul antic, Grecia antică şi nu în ultimul rand, cea din Roma antică.

Orientul antic

“Vreţi să ştiţi dacă o ţară e bine condusă

şi are bune moravuri?Ascultaţi-i muzica!”

Confucius

Cele mai vechi documente ale culturii muzicale din Orientul antic se referă la mileniul al IV-lea şi al III-lea î. Hr., ele fiind găsite în diferite ţinuturi. În Mesopotamia, s-au făcut săpături la un templu din Babilon, unde s-a găsit pe ciobul unui vas chipul unor muzicanţi cântând la harpă. Pe un basorelief egiptean, care datează din mileniul al III-lea î. Hr., se păstrează imagini întregi de ansambluri muzicale. Se văd cântăreţi, dansatori şi instrumentişti, care cântă la flaut şi harpă. Ştiri despre cultura siriană, cu rol important în formarea artei creştine, alături de cea ebraică, datează din mileniul al II-lea î. Hr. Documentele se referă la arta de curte şi la cea din templu. La începutul primului mileniu, informaţiile despre Palestina provin din Biblie.

Ca şi în preistoria omenirii, la toate popoarele Orientului antic, muzica avea un caracter sincretic şi colectiv, fiind practicată de întreaga comunitate ca expresie a diferitelor ei îndeletniciri sau a stărilor emoţionale. În Antichitate, odată cu formarea marilor imperii, vom desluşi o cultură aferentă mulţimii şi a vieţii ei de toate zilele, alături de cea cultivată de profesionişti în cadrul ceremoniilor publice sau de palat. Crearea marilor state antice, cu monarhi care întreţineau curţi somptuoase, va genera o artă de curte, menită a desfăta nu numai familia regală, ci şi aristocraţia care o înconjura cu obedienţă.

Socotindu-se ca trimişi ai divinităţii pe pământ, capetele încoronate acordau muzicii religioase un loc de seamă, ea fiind prezentă mereu în viaţa popoarelor antice. Era cultivată în temple de către preoţi, care deţineau şi păstrau cu stricteţe ştiinţa muzicală. Fiind socotită sacră, muzica era pentru antici o oglindă a divinităţii. Astfel, chinezii credeau că marele zeu Dao le-a dăruit muzica, pe lângă armonia sufletească şi hrana zilnică, aşa cum indienilor, zeul lor suprem, Brahma, şi soţia sa, Sarasvata, le-au oferit în dar muzica.

De la popoarele orientale, grecii au preluat teoria cosmogonică, potrivit căreia muzica era întruchiparea cosmosului, a mişcării astrelor şi a armoniei cereşti, concepţia lor mergând până la determinarea detaliată a elementelor muzicale ce simbolizau universul cu fenomenele sale. Dacă la chinezi sunetele pentatonicii corespundeau unui element al naturii (apă, aer, foc, vânt, pământ), iar cele 12 liu (sunetele scărilor muzicale) reprezentau cele 12 luni ale anului, la indieni, fiecare sunet al scării lor era atribuit unei divinităţi sau personaj mitic. La fel, babilonienii considerau că fiecare sunet al gamei simboliza o planetă. Alteori, anticii confereau muzicii rolul de a oglindi sufletul colectivităţii.

În contrast cu muzica profesionistă, cea a poporului nu era îngrădită de teorii filosofice sau precepte tehnice. Fiind o artă orală, ea a rămas mai puţin cunoscută, nepăstrându-se decât puţine mărturii cu privire la această muzică. O sculptură din epoca asirienilor (2500-2000 î. Hr.) reprezintă un păstor cu un câine şi o turmă în preajma sa, cântând din lăută, iar într-un mormânt vechi s-a găsit un cântec egiptean (secolul IV î. Hr.), evocând oameni vlăguiţi de căratul sacilor cu cereale în hambare.

Despre muzica antică orientală avem puţine documente notate, în schimb materialul iconografic, desenele şi sculpturile, scrierile istorice şi câteva tratate teoretice ne dau informaţii despre împrejurările în care se apela la muzică.

Un pas înainte în istoria muzicii l-au făcut în această epocă instrumentele. Deşi, în principal, aveau rolul de a însoţi cântecul sau dansul, ele încep a fi folosite singure, creându-se primele premise ale muzicii autonome, nelegate de cuvânt şi gest. Cu toate că limbajul şi mijloacele de expresie muzicale erau destul de reduse, muzica avea un puternic efect asupra sufletului omului, iar aportul instrumentelor mărea puterea ei asupra ascultătorului, întărindu-se credinţa că forţa ei benefică se datora obârşiei ei divine sau că ea reprezenta cosmosul însuşi. De altfel, teoria cu privire la ethosul

muzicii, la puterea ei de sensibilizare a omului, a mers până la stabilirea ethosului specific fiecărui mod sau ritm în parte.

Din epoca antică datează şi primele încercări de notaţie muzicală, muzicologul Curt Sachs descoperind acompaniamentul de harpă al unui imn babilonian (începutul primului mileniu î. Hr.), care constituie cel mai vechi document de notaţie muzicală.

La făurirea civilizaţiei antice au trudit timp îndelungat popoarele orientale. În Mesopotamia, văile fertile ale Tibrului şi Eufratului au favorizat de timpuriu constituirea unei înfloritoare civilizaţii, după configurarea primului stat centralizat al Sumerului (secolul XXIII î. Hr.). Cotropit de poporul semit al akkadienilor, care au asimilat moravurile localnicilor, aceştia au constituit puternicul stat babilonian, dezvoltat în jurul oraşului Babilon (secolul XIX-XII î. Hr.). Ţinutul mănos al celor două fluvii va fi invadat de asirieni, care vor alcătui statul lor (secolele XII-VII î. Hr.), cu capitala la Ninive. La rândul lor, ei vor fi invadaţi de mezi, iar noul Babilon, cu epoca sa de glorie în timpul lui, Nabucodonosor al II-lea (602-542) va fi cucerit, în anul 539, de către regele Persiei, Cyrus.

Încă din epoca sumeriană, muzica ocupa un loc însemnat în ritualul religios, muzicienii bucurându-se de mare consideraţie, după zei şi preoţi. Preţuirea deosebită a muzicienilor reiese din faptul că şi unii membri ai familiei domnitoare erau muzicieni. În miturile sumeriene, chiar şi zeităţile practicau muzica.