Dinamica conflictelor

1. INTRODUCERE

Caracteristica definitorie a perioadei actuale o constituie dinamismul schimbărilor şi rapiditatea cu care se acţionaează pentru a le face faţă în condiţiile existenţei consensului asupra viitorului ca etapă ce va aduce cu sine o intensificare a proceselor de înoire şi de schimbare în toate domeniile, deci o confirmare a conflictelor.

După înlăturarea regimului totalitar, schimbările survenite în societatea românească au generat evenimente adeseori violente care, în discursuri, luări de poziţie, articole, etc., au fost numite conflicte. Această confuzie dintre fenomen (conflictul) şi o manifestare a sa (violenţa) a făcut ca mai mult de 90% din măsurile întreprinse să fie îndeptate către tratament mai degrabă decât prevenire.

Conflictul este o stare de fapt omniprezentă, nu există zonă a realităţii sociale care să nu fie animată de o serie întreagă de conflicte, de magnitudini şi tipuri diferite. Restrângând sfera abordării, putem afirma că şi organizaţiile sunt permanent şi în orice ipostază frământate şi animate de conflicte. Afirmaţia este general valabilă, indiferent de structura internă (de putere, de roluri, de comunicaţie, etc.) a organizaţiei.. Această afirmaţie este valabilă atât la nivel individual cât şi la nivel de organizaţie. Pentru a supravieţui, sistemele sociale numite organizaţii trebuie să intre în luptă, să fie competitive. O organizaţie pasivă este o contradicţie în termeni, orice organizaţie are un scop, iar starea de pasivitate nu-i permite să-l atingă, este nevoie de acţiune, ceea ce înseamnă implicare în sistemul acţional al societăţii. În acest context este evident că interiorul sistemului organizaţional este alcătuit şi structurat în acelaşi mod ca şi societatea a cărei parte este. Bineînţeles, caracteristicile situaţiei competiţionale pot fi diferite (şi în realitate chiar sunt) faţă de cele care acţionează la nivelul cadrului general social. Însă esenţa este aceeaşi: a rezolva mai bine o sarcină, a obţine un statut mai înalt, etc.

Totul pare destul de clar, însă până acum am vorbit de competiţie, situaţii competiţionale fără a aminti deloc conflictul. Care este legătura între aceşti doi termeni- Definiţiile competiţiei sunt foarte numeroase, însă credem că una dintre ele ne foloseşte- în cazul de faţă, în mod deosebit: competiţia este un şir de conflicte.

Această definiţie angajează două accepţiuni particulare ale noţiunilor puse astfel în relaţie:

a) competiţia este privită ca un sistem procesual, un proces compus, o stare, şi nu o situaţie de fapt; nu are caracteristici bine determinate şi nici o bază sau un domeniu definit şi delimitat (nu putem vorbi de „competiţie de interese”, de exemplu);

b) conflictul are o bază şi o sursă concretă, starea conflictuală este finită în timp şi spaţiu, are caracteristici, trăsături bine definite; sursele şi caracteristicile conflictului definesc complexul de acţiuni care se desfăşoară în cadrul derulării şi rezolvării sale.

Pentru a completa expunerea relaţiei conflict-competiţie trebuie să amintim că nu întotdeauna şi nu toate conflictele au un caracter negativ sau destructiv. Există, de fapt, conflicte benefice pentru organizaţie. Acestea sunt în folosul organizaţiei, deoarece pot avea mai multe roluri- cel mai important este stimularea creativităţii, dar, pe lângă acesta, se poate obţine o „energizare” a organizaţiei. Conflictul poate reprezenta o supapă de siguranţă sau un mijloc de menţinere a status quo-ului, după caz. Trebuie, prin urmare, operată o distincţie clară între conflictele benefice, „creative” şi cele destructive, patologice. Accentuăm faptul că o situaţie conflictuală nu este în sine pozitivă sau negativă, destructivă sau creativă, aceste atribute apărând la nivelul consecinţelor setului de acţiuni implicate în conflict şi al rezultatelor acestui set la nivel organizaţional.

Înainte de a prezenta principalele elemente caracteristice conflictului ca acţiune socială, dorim să insistăm asupra locului şi rolului puterii în cazul acestei problematici. Structurile de putere sunt omniprezente, la fel ca şi conflictele- ele reprezintă, de foarte multe ori, baza, sursa şi locul de desfăşurare al unui conflict. Rezolvarea unei situaţii de acest gen se traduce adesea printr-un câştig sau o pierdere de putere; poziţiile de putere ale părţilor aflate în conflict influenţează mult, uneori complet, derularea şi deznodământul conflictului. Puterea este un mijloc, o armă (ofensivă sau defensivă, după caz) în cadrul situaţiei conflictuale. Întrucât orice situaţie în rezolvarea căreia este angajat un grup sau o organizaţie presupune un proces decizional concretizat în comandamente care structurează o strategie de acţiune, este evident că şi o situaţie de conflict presupune acest lucru, într-o măsură mult mai mare decât altele. (Acolo unde procesul de decizie este direct angajat, tipul de autoritate şi deci tipul de putere în cadrul căreia aceste decizii trebuie adoptate.) Discuţia despre relaţia putere-conflict se va centra mai ales asupra acestei zone a deciziei, angajând şi problematica dificilă a conducerii şi managementului conflictului. Acest mod de abordare (care accentuează mai ales punctul de vedere asupra conflictului) permite disocierea, diferenţierea între diverse forme şi tipuri de conflict şi între seturile de acţiuni care caracterizează şi permit rezolvarea şi derularea fiecărui tip. Expunerea va fi bazată pe informaţiile şi distincţiile (de tip tipologizant) introduse în capitolele precedente care se ocupau de putere.