Oceanele - Caracteristici Generale și Specifice

Oceane, caracteristici generale si specifice

Geologia oceanelor si continentelor

Oceanele au aproape aceasi varsta ca si Pamantul, sedimente s-au acumulat sub apa cu aproape 500 de milioane de ani inaintea celor mai vechi roci cunoscute astazi. Intelegerea geologiei oceanelor deschide o fereastra asupra interiorului pamantului, climei globale si a evolutiei vietii pe Pamant.

Pamantul a inceput sa se formeze acum mai mult de 4,5 miliarde de ani intr-un disc de gaz, praf si gheata in jurul Soarelui. Acest disc protoplanetar s-a format in orbita de catre campul gravitational al acestei stele. Atractia gravitationala dintre particulele de praf in interiorul discului au produs mici roci, si coliziunile au transformat rocile in mici inele, inele din ce in ce mai dens populate au format planetele sistemului solar.

Nasterea pamantului: initial, rocile din cadrul fiecarui inel au plutit impreuna in deriva, ca urmare a atractiei lor gravitationale reciproce intr-un proces numit acumulare rece. Organismele mari au atras material in fiecare inel, au crescut si au format planete mici, una dintre ele fiind pamantul.

Platforma oceanica este foarte diferita de scoarta continentala. Platforma oceanica este mult mai subtire si s-a format, aproape in intregime, in decursul ultimelor 200 milioane de ani. In anul 1960, profesorul Harry Hess, de la Universitatea Princeton din New Jersey, a afirmat ca platforma oceanica se afla intr-o continua expansiune din cauza lanturilor muntoase submarine. El a calculat ca se creaza o noua scoarta oceanica care creste cu cativa cm pe an, ceea ce era suficient de repede pentru ca intreaga platforma oceanica sa se fi format in ultimii 200 milioane de ani.

Prin examinarea varstei rocilor submarine aflate in apropierea lanturilor muntoase din zona de mijloc a Atlanticului, oamenii de stiinta au descoperit ca platforma oceanica se extinde cu o viteza de 2 cm pe an, pe fiecare parte a lantului muntos, ceea ce inseamna ca Oceanul Atlantic se lateste cu o viteza de 4 cm pe an. In partea centrala a oceanului intalnim lanturi muntoase, care sunt intersectate cu greutatede unele crapaturi numite zone de fractura. Ele se pot intinde pana la 60.000 de km pe fundul tuturor oceanelor. Lantul Central Atlantic se extinde de la Marea Norvegiana prin insulele vulcanice ale Islandeisi Azore, pana la Atlanticul de Sud, unde este echidinstant de la coasta Africana si Sud Americana. Lantul continua in Oceanul Indian cu un brat care ajunge in Marea Rosie, apoi trece printre Australia si Antarctica si apoi in estul Pacificului. Aceste lanturi muntoase au un rol important in placile techtonice.

Pe fundul oceanului, pe axele dorsalelor, bazaltul urca si se solidifica, provocand alunecarea placilor, de unde deriva si deformarea continentelor. Pentru ca toate oceanele comunica intre ele, nivelul suprafetei lor este acelasi peste tot. Este nivelul 0, cel in care valurile si mareele scalda tarmurile. Altitudinea medie a acestui nivel este instabila, variind pe lungi durate. De exemplu, acum 30 de mii de ani, era in jur de 90 m mai joasa ca azi. Asadar, continentele erau mai inaltate din mare, erau deci, mai vaste si malurile se situau in fata celor pe care le cunoastem azi.

Această problemă a preocupat mulţi oameni de ştiinţă, iar ipotezele cu privire la formarea continentelor şi oceanelor s-au diversificat şi modificat odată cu dezvoltarea cunoştinţelor despre Pământ.Până la începutul anilor 60 ai secolului XX, cea mai răspândită explicaţie a distribuţiei uscatului şi apei oceanelor a fost translaţia continentelor.

Este atribuită lui Alfred Wegener (formulată în 1912 şi publicată într-un volum în 1915), însă unele idei în acest sens au fost emise încă din secolul trecut. Wegener a plecat de la existenţa unui continent unic numit Pangea, înconjurat de apele Oceanului Panthalassa; partea nordică a uscaturilor continentale a fost numită Laurasia, iar cea sudică Gondwana. În mezozoic, datorită forţei centrifuge şi puterii de atracţie a Lunii şi Soarelui, Pangea s-a fragmentat în mai multe blocuri. Acestea fiind mai uşoare deoarece erau constituite din Sial, au “alunecat” pe Sima în sens invers faţă de mişcarea de rotaţie (s-au deplasat spre vest), fiind supuse concomitent şi unei deplasări dinspre poli spre Ecuator. În viziunea sa, translaţia necontenită a continentelor este exprimată de distribuţia actuală a uscatului şi apelor oceanice. Ea a contribuit, de asemenea, la formarea lanţurilor muntoase şi a altor caracteristici majore ale suprafeţei Pământului. Scindarea ar fi început în jurasic, în zona australă actuală, prin deschiderea Oceanului Atlantic şi Indian şi s-a accentuat în perioadele următoare prin alunecarea divergentă a blocurilor de uscat. Americile s-au îndepărtat de Europa şi Africa, lăsând în urmă Oceanul Atlantic, iar în lungul ţărmurilor lor vestice impactul cu fundamentul pacific a generat puternicul lanţ al Munţilor Stâncoşi şi Anzi. În estul Africii, fragmentarea a început prin separarea Madagascarului şi a Indiei - aceasta din urmă deplasându-se spre nord, a strivit depozitele de mică adâncime ale Mării Tethys, generând sistemul muntos himalayan. Australia şi Noua Zeelandă s-au mişcat mai întâi spre est şi apoi spre nord, lăsând în urmă Antarctica ş.a.m.d.

Acestea ar fi, în rezumat, evenimentele majore ale complicatului proces de translaţie al continentelor. În sprijinul acestei teorii, Wegener şi adepţii săi au adus argumente de natură morfologică, geologică, paleontologică, cât şi biogeografică, paleoclimatică şi chiar geodezică - deşi acestea din urmă mai puţin convingătoare.

Oceanele lumii - prezentare generala

Vederi din cosmos ale oceanului planetar

Partea vestică a Pacificului

Partea estică a Pacificului

Oceanul Atlantic

Oceanul Indian

Oceanul Arctic

Oceanul Pacific este situat între Asia, Americi, Australia şi Antarctica. El este legat cu Oceanul Arctic prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Drake. Hotarul cu Oceanul Indian trece pe linia care uneşte peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa şi ţărmurile de răsărit ale Australiei şi insulei Tasmania. Suprafaţa lui este de 160 milioane km², iar împreună cu mările mărginaşe – 178,7 milioane km², ceea ce constituie ½ din suprafaţa oceanului planetar. Volumul de apă este de 707,1 milioane km³.

Adâncimi mari sunt situate în apropierea ţărmurilor muntoase: groapa Chile (8063 m), groapa Kurilelor (10542 m), groapa Japoniei (10347 m), groapa Marianelor (11022 m), groapa Tonga (10882 m). Peste ⅜ din suprafaţă este ocupată de adâncimi mai mari de 4000 m, iar ⅛ – cu adâncimi de peste 5000 m. Relieful fundului Oceanului Pacific este foarte variat. Regiunile adânci alternează cu înălţimi ce trec în lanţuri şi grupuri de insule. Între aceste formaţiuni ale reliefului oceanic se află depresiuni submarine cu adâncimea de 4500 – 6700 m (depresiunile Pacifică Centrală, Pacifică de Nord-Est şi Pacifică de Nord-Vest, Marianelor, Filipinelor, Malaeziei, Pacifică de Sud, Peruană, Chiliană etc.). Din suprafaţa totală a Oceanului Pacific 18,7 milioane km² revin mărilor şi golfurilor.

Oceanul Atlantic este situat între Europa, Africa, America şi Antarctica. La sud-vest se uneşte cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Drake, iar la sud-est se contopeşte cu apele Oceanului Indian de la Capul Acelor până în Antarctica (pe meridianul 21 °C). În partea de nord, Oceanul Atlantic se uneşte cu Oceanul Arctic. Hotarul dintre aceste două oceane trece pe linia insulelor Norvegiei (Stadt), Islanda, Shetland, Groenlanda. Aici sunt situate praguri submarine cu adâncimea de 200 – 600 m, care separă apele Oceanului Atlantic de apele Oceanului Arctic.