Analiza evoluției serviciilor de educație în perioada 2003-2007

Introducere

După 1989 sistemul educaţional din România a suferit multe transformări. Perindarea Guvernelor a însemnat mai mulţi miniştrii, fiecare cu tot mai multe idei şi experienţe noi care, odată ce au fost puse în practică, nu se potriveau structurii învăţământului românesc. Este unanim recunoscută importanţa învăţământului în general şi a celui universitar în special în starea prezentă şi viitoare a unei naţiuni. Educaţia reprezintă un act de conştiinţă, de calitatea căruia depinde în bună parte nu numai bunăstarea viitoare a naţiunii respective ci, în acelaşi timp, puterea, influenţa şi chiar existenţa ei ca entitate distinctă în configuraţia regionala si mondiala.

Astăzi, mai mult ca oricând, schimbarea pare caracteristică esenţială ce guvernează lumea, prin profunde şi extrem de rapide modificări ale configuraţiei economiei mondiale sub aspect tehnic, economic, social şi politic. În conformitate cu Legea educaţiei (adoptata in 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (MECI). Fiecare nivel are propria sa forma de organizare şi este subiectul legislaţiei în vigoare. Grădiniţa este opţionala între 3 si 6 ani. Şcolarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) şi este obligatorie până în clasa a zecea (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17 ani). Învăţământul primar şi secundar este împărţit în 12 sau 13 clase. Învăţământul superior este aliniat la Spaţiul european al învăţământului superior.

Încă de la Revoluţia româna din 1989, sistemul de învăţământ românesc s-a aflat într-un continuu proces de reorganizare, fiind atât laudat cât şi criticat.

În afară de sistemul oficial de şcolarizare, la care s-a adăugat recent şi sistemul privat echivalent, mai există şi un sistem de meditaţii, semi-legal şi informal. Meditaţiile sunt folosite de cele mai multe ori în timpul liber, ca o pregătire pentru diferitele examene, care sunt în mod notoriu dificile. Meditaţiile sunt larg raspândite, iar acestea pot fi considerate ca o parte din sistemul de învăţământ. Acestea existau şi chiar prosperau şi în timpul regimului comunist.

Viaţa în şcoală este foarte diferită într-un oraş faţă de cea de la ţară. O şcoala urbană poate avea peste 100 sau 200 de elevi pe an, laboratoare de ştiinţă bine înzestrate, laboratoare de informatică, cluburi bazate pe interese diferite, psihologi si asistenţi de predare, programe academice pentru elevii talentaţi, pe când şcolile rurale sunt de obicei mici, în unele sate, oferind doar 4 ani de educaţie - o situaţie aproape identică cu cea existentă la inceputul secolului XX. Începând cu anul 2003 au fost introduse linii de transport rurale (Microbuzul Şcolar Galben cu Clopoţel). Transportul public pentru toţi elevii, în teorie, este gratuit, dar, din cauza unui sistem foarte incomod, elevii ajung să plătească jumătate din preţ pentru un abonament lunar şi pentru toate călătoriile cu trenurile operate deCFR.

Toate şcolile urmează tradiţia schimbării turelor (original făcută din lipsă de spaţiu, dar în prezent, din tradiţie). Astfel, şcoala începe pentru anumite grupuri la ora 7:30 sau 8:00 şi se încheie la 12:00-14:30, în timp ce alţii încep de la 11:00-13:30 şi termină la 17:00-19:30. În mod normal, o "oră" durează 50 minute, urmată de o pauza de 10 minute. În ceea ce priveşte învăţământul universitar, programul şi durata cursurilor diferă de la o facultate la alta.

Educaţia contribuie într-un procent semnificativ la creşterea economică. În primul rând, prin crearea de noi cunoştiinţe este favorizată emanciparea indivizilor care vor deveni oameni de ştiinţă şi investitori. Astfel, se va ajunge la dezvoltarea de noi procese şi tehnologii. În al doilea rând, creşterea economică este influenţată de transmiterea de cunoştiinţe şi informaţii. Şcolile si universităţile asigură nivelul de educaţie şi instruire necesare pentru a putea întelege informaţia noua, iar la acest capitol România se menţine încă printre ţările fruntaşe.

Relaţia specială existentă între învăţământ şi societate evidenţiază contribuţia şcolii la:

- dezvoltarea economică (raporturile existente între succesul şcolar şi cariera profesională);

- schimbarea socială (raporturile existente între evoluţia şcolii şi stratificarea şi mobilitatea socială);

- confirmarea unor modele culturale şi comunitare (rolul şcolii în afirmarea modelului cultural al societăţii industrializate sau postindustriale, respectiv rolul şcolii în afirmarea caracterului naţional al educaţiei).

Masificarea învăţământului superior reprezintă o importantă consecinţă a schimbării. Evoluţia învăţământului superior în mod tradiţional elitist spre un învăţământ superior de masa reprezintă o reflectare a noilor dezvoltări tehnologice, a valorilor democratice, a cerinţelor noii societăţi bazate pe cunoaştere.

În România, învăţământul superior este cel care genereaza specialiştii care vor conduce într-un viitor apropiat societatea şi economia românească integrată în Uniunea Europeana. Realizarea unei conduite orientate spre calitate constituie o constrângere majoră în procesul de integrare europeana a României fiind în acelaşi timp “elementul vital pentru atingerea unei economii prospere” (M.Juran). O importanţă majoră o are în această privinţă componenta educaţionala, nu numai sub aspectul calităţii prestaţiei ci în însăşi integrarea nevoii de calitate în cultura naţională