Asigurarea Calității în Învățământul Superior Românesc

Introducere

Gradul de dezvoltare la care o societate a ajuns la un anumit moment este puternic influenţat de modul în care indivizii care compun societatea respectivă reuşesc să se adapteze la cerinţele sociale, economice şi tehnologice impuse de tendinţele globale. Pentru a face faţă noilor provocări mondiale, România are nevoie de o resursă umană calificată şi competentă. Importanţa socio-economică şi politică a educaţiei nu poate fi negată, cu atât mai puţin rolul fundamental pe care învăţământul superior îl joacă în dezvoltarea unei societăţi. În România, reforma sistemului de învăţământ constituie un subiect amplu dezbătut după 1990. Este aşadar important de observat modul în care, de-a lungul celor aproape douăzeci de ani de la instituirea regimului democratic, deţinătorii puterii politice au reuşit să transforme problematica reformei educaţionale în politici publice cu efecte concrete în îmbunătăţirea sistemului de educaţie.

După aderarea României la Uniunea Europeană, exigenţele în privinţa asigurării unui sistem de învăţământ superior de calitate au crescut. În măsura în care unul dintre obiectivele cheie ale Uniunii Europene în materie de educaţie este acela de a forma un Spaţiul al Învăţământului Superior European adaptat cerinţelor socio-economice globale, intervin o serie de întrebări referitoare la sistemul de învăţământ superior românesc: Care sunt politicile iniţiate de autorităţi pentru a face faţă cerinţelor europene? Reprezintă politica asigurării calităţii în învăţământul superior un domeniu prioritar de acţiune pentru actorii care stabilesc temele agendei publice? Oferă universităţile româneşti un învăţământ de calitate?

Pentru lumea academică, subiectul politicilor de asigurare a calităţii în învăţământul superior românesc prezintă un interes deosebit, mulţi cercetători abordează această temă de cercetare, conferind expertiză şi soluţii adaptate la contextul românesc. Însă pentru a discuta despre calitatea învăţământului, trebuie în mod necesar să fie abordată problematica finanţării învăţământului superior, a modului de raportare a statului la învăţământul superior - bun public sau bun privat, precum şi la modul de gestionare a resurselor materiale şi umane, respectiv la managementul universitar.

Din punct de vedere metodologic, lucrarea se bazează pe o evaluare tehnică, mai degrabă descriptivă şi apreciativă, decât una care să propună soluţii inovatoare pentru reformarea sistemului de învăţământ superior românesc. De asemenea, partea de analiză a documentelor este importantă. Lucrarea este asemeni unei radiografii, care urmăreşte să contureze starea de facto în care se găseşte sistemul de învăţământ superior, aducând în prim plan încercările de reformare a acestuia, obiectivele acestor reforme şi gradul în care aceste politici publice şi-au atins obiectivele. Lucrarea se confruntă cu diverse limite metodologice, cu precădere în ceea ce priveşte existenţa unei evaluări participative, care să includă observaţiile primilor actori vizaţi de politicile de reformare a învăţământului superior - cadrele didactice, respectiv, studenţii.

Capitolul I- Reglementarea învăţământului superior. Nevoia de politici publice

I.1. Definiţia, misiunea şi valorile învăţământului superior

Aşa cum menţionează Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul Cadrelor Didactice din Instituţiile de Învăţământ Superior adoptată în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), convocată la Paris în perioada 21 octombrie-12 noiembrie 1997, „Învăţământul superior însemnează programele de studii, instruire sau de pregătire pentru activitatea de cercetare la nivel post - secundar, oferite de universităţi sau alte instituţii educaţionale care sunt recunoscute drept instituţii de învăţământ superior de către organele competente de stat, şi/sau prin intermediul sistemelor recunoscute de acreditare”.

Referitor la misiunea şi valorile în jurul cărora fiecare universitate trebuie să-şi desfăşoare activitate, Declaraţia universală privind învăţământul superior adoptată în cadrul Conferinţei Internaţionale în domeniul Învăţământului Superior, desfăşurată la sediul UNESCO din Paris, în perioada 5-9 octombrie 1998, subliniază că misiunile şi valorile de bază ale instituţiilor de învăţământ superior trebuie să fie următoarele:

„a) de a asigura instruirea absolvenţilor calificaţi şi cetăţenilor responsabili, care să corespundă cerinţelor din toate domeniile activităţii umane, oferind calificări relevante, inclusiv instruire profesională, care să combine cunoştinţe şi aptitudini de nivel înalt, aplicând cursuri şi programe de studii, care se ajustează permanent la necesităţile prezente şi viitoare ale societăţii;