Atenția

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

În ultimele două decenii , cercetările asupra atenţiei au cunoscut o dezvoltare cu totul ieşită din comun. Mărturie stau atât numeroasele publicaţii de psihologie şi fiziologie , cât şi reuniunile internaţionale – congrese, simpozioane etc. – consacrate dezbaterii problemelor teoretice şi practice ale atenţiei. Faptul se datoreşte pe de o parte , descoperirilor neurofiziologice, care au pus în evidenţă structurile cerebrale şi mecanismele nervoase ale întreţinerii stării de veghe şi filtrajului mesajelor senzoriale, iar pe de altă parte , necesităţilor practice de a asigura condiţii optime ale supravegherii şi controlului instalaţiilor automatizate şi ale comunicării, condiţii de monotonie sau de perturbări.

Au fost reluate într-o nouă perspectivă , cercetări privind relaţiile dintre atenţie şi percepţie , învăţare , memorare , motivaţie; au fost imaginate modele experimentale ingenioase pentru studiul relaţiilor dintre manifestările psihologice şi fiziologice ale atenţiei în vederea descifrării substratului ei nervos.

Observaţia curentă ne furnizează fără îndoială o informaţie utilă , care ne permite să ne descurcăm în activitatea de toate zilele şi în relaţiile cu semenii noştri Ea este în acelaşi sursa unor întrebări cu privire la natura fenomenelor observate , a relaţiilor dintre ele, a mecanismului lor intim. Primul imbold al acestor întrebări l-a dat practica, nevoia de a soluţiona problemele care survin în cursul activităţii zilnice a oamenilor – producţia de bunuri materiale şi spirituale , transportul, relaţiile dintre oameni etc. Cercetarea ştiinţifică a acumulat şi acumulează în continuare numeroase rezultate care sunt exploatate în mod direct în industrie , medicină, agricultură etc.

Dar ştiinţa constituie nu numai o sursă de aplicaţii practice nemijlocite ; ea urmăreşte explicarea fenomenelor din natură şi societate cu scopul de a dobândi o înţelegere mai profundă a legilor generale şi particulare care le guvernează. Formarea unei concepţii ştiinţifice asupra lumii măreşte puterea noastră de previziune şi control, sporeşte posibilităţile omului de a transforma activ mediul în care trăieşte şi se dezvoltă.

Atâta timp cât psihicul a fost conceput ca expresie a unor forţe divine sau ca spirit independent de corpul material s-au putut formula doar speculaţii sterile cu privire la rolul şi natura activităţii psihice. Când psihicul a fost conceput ca expresie a activităţii cerebrale, care mijloceşte relaţiile dintre organism şi ambianţă, cerceta ştiinţifică a pătruns în explicarea , pe bază de fapte controlabile, a modului în care omul cunoaşte lumea şi se adaptează schimbărilor ei.

Întrebările pe care şi le-au pus oamenii de ştiinţă cu privire la atenţie au pornit de la observaţia că, deşi organele noastre de simţ sunt asaltate în permanenţă de modificările nenumărate care au loc în jurul nostru , pentru fiecare moment dat nu putem fi atenţi decât la o mică parte a lor. După ce criterii selecţionează organismul anumite semnale şi le ignoră pe celelalte ? De ce nu putem fi atenţi la mai multe lucruri în acelaşi timp ? Ce proprietăţi trebuie să aibă un stimul pentru a atrage atenţia ? Ce se petrece în creierul nostru când aşteptăm un anumit lucru ? Cum operează tabloul de comandă cerebral pentru a decide când şi la ce să fim atenţi ? Ce legătură există între motivele noastre interne – trebuinţele , interesele noastre – şi atenţie ? Cât timp poate fi menţinută încordarea atenţiei şi din ce cauză se deteriorează ? Cât de repede ne putem muta atenţia de la un obiect la altul ?

Numeroase întrebări şi-au găsit răspuns satisfăcător , demonstrat cu argumente incontestabile pe baza cercetărilor experimentale; s-au născut noi probleme care formează obiectul investigaţiilor în continuare.

Interesul oamenilor de ştiinţă pentru studiul atenţiei nu este însă doar teoretic ,de cunoaştere ; diferite necesităţi de ordin practic au stimulat la rândul lor căutările în această direcţie.

Astfel, în cursul celui de-al doilea război mondial s-a constatat cu neplăcută surprindere că operatorii radar , a căror misiune era de a supraveghea continuu ecranele, pentru a sesiza semnalele care indicau prezenţa unor nave inamice , omiteau o bună parte a acestora Atât observaţiile întâmplătoare cât şi cercetările sistematice întreprinse ulterior au arătat că deşi operatorii sunt pregătiţi pentru a aştepta şi supraveghe timp îndelungat , deşi cunosc particularităţile sarcinilor de „detecţie” şi au toate motivele să obţină un randament ridicat, totuşi „vigilenţa” lor scade de-a lungul perioadei de supraveghere.

Scăderea capacităţii de detecţie a semnalelor a fost remarcată nu numai la operatorii radar şi sonor , ci şi la supraveghetori ai instalaţiilor industriale , corectori etc. De la aceste observaţii au pornit numeroase cercetări experimentale asupra vigilenţei (atenţiei susţinute) pentru a găsi cauzele degradării atenţiei şi remediile posibile.

Dezvoltare tehnicii , a mecanizării producţiei, creşterea greutăţii specifice a muncii de supraveghere şi control a tabloului de comandă, dezvoltarea sistemelor electromecanice şi electronice au redus efortul fizic al muncitorului, crescând în schimb solicitarea neuropsihică şi în primul rând încordarea atenţiei pentru captarea informaţiei şi dirijarea procesului de producţie pe baza unei decizii rapide şi corecte În controlul traficului aerian, diferite mesaje parvin la intervale foarte scurte de timp Acestea trebuie filtrate rapid şi răspunsurile adecvate depind de capacitatea de concentrare şi de comutare a atenţiei. Comunicarea umană în condiţii de „competiţie” a stimulilor a deveni obiect de cercetare pentru a afla cum funcţionează filtrul atenţiei şi care este măsura posibilităţilor de ase muta de la un canal la altul pentru a selecta informaţia.

Cercetările asupra atenţiei stau la baza „psihologiei reclamei”, a aplicării metodelor moderne de învăţare (mijloace audio - vizuale ş.a.) , a prezentărilor la radio sau televiziune etc. Cunoaşterea particularităţilor atenţiei permite selecţia adecvată pentru anumite profesiuni care solicită această funcţie în mod special; tulburările atenţiei constituie semne importante pentru diagnosticul anumitor boli neuropsihice.