Comunicarea didactică

Comunicarea didactica sau pedagogica este cea care mijloceste realizarea fenomenului educational in ansamblul sau, indifereant de continuturile, nivelurile, formele sau partenerii inplicati. Fata de aceasta, comunicarea didactica apare ca forma particulara, obligatorie in vehicularea unor continuturi determinate, specifice unui act de invatare sistematic asistat.

Din perspectiva educatiei formale, comunicarea didactica constituie baza procesului de predare asimilare a cunostintelor in cadrul institutionalizat al unei institutii de invatamant si intre partenerii cu status-roluri determinate:profesori-elevi/studenti.

Ambele apar ca forme specializate ale fenomenului extrem de complex si dinamic de comunicare umana, care poate fi definit ca si relatie prin care interlocutorii se pot intelege reciproc prin intermediul schimbului continuu de informatii, divers codificate.

Comunicarea didactica urmareste esential indeplinirea catorva obiective, care au ca finalitate realizarea eficienta a invatarii. Se are in vedere realizarea obiectivelor pedagogice, transmiterea unor continuturi purtatoare de instruire si nu in ultimul rand, stimularea implicarii afective a elevului/studentului in actul de ivatare.

Esentiale sunt metodele pe care le gaseste pedagogul in stabilirea unor puncte de comunicare atractive. Astfel statutul de emitator al profesorului si de receptor al elevului devin discutabile. Analiza exclusiva a informatiilor codificate prin cuvant si deci concentrarea pe mesaje verbale, pierde tot mai mult teren in fata cercetarii diversitatii codurilor utilizate(cuvant, imagine, gest, mimica)si acceptarii multicanalitatii comunicarii(vizual, auditiv, tactil, olfactiv).

Din perspectiva acestei realitati devine tot mai evident faptul ca, si in situatie didactica, comportamentul inerlocutor, in ansamblul sau, are valoare comunicativa.

A comunica, ca forma de interactiune, presupune castigarea si activarea perceptiei comunicative, care este deopotriva aptitudinala si dobandita. Absenta acesteia sau prezenta ei defectuasa explica, de cele mai multe ori , esecul sau dificultatile pe care profesorii, foarte bine pregatiti stiintific in domeniul specialitatii lor, il au sistemetic in munca cu generatiisi generatii de elevi.

A fi profesor inseamna a avea cunostinte de specialitate temeinic(premisa necesara dar nu si suficienta), dar si a avea capacitatae de a le "traduce"didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a sti "ce","cat","cum","cand","in ce fel","cu ce","cui", oferi.

Randamentul comunicarii didactice nu se reduce la stapanirea continuturilor verbale. Pentru contemporaneitate, a fi pedagog inseamna, inainte de toate, a sti sa explici, sa etalezi clar in fata elevilor un anumit continut, sa clarifici si sa rezolvi metodic sarcini didactice, prin stapanirae a cea ce comenius spunea:"arta de ai invata pe toti totul". Pedagogii antici incepeau intai de toate prin a intriga, prin provocarea nevoii de sens, fara vreodata sa se raspunda pe deplin, astfel incat fiecare lamurire suscita un nou secret; este o pedagogie care lasa elevul mereu insetat, constient ca nu era demn de a cunoaste.

Alegoria stimuleaza placerea de a invata prin enigma pe care ea o contine. Ea ar putea avea trei functii didactice:- creaza motivatia invatarii(pentru ca initial intriga si apoi cere o rezolvare),-dramatizeaza(prin personificare, indeamna auditoriulsa se identifice cu personaje si sa se implice an actiune) si- prezinta o functie fatic(faciliteaza contactul si solidarizarea locurilor).

In esenta, a comunica inseamna a fi impreuna cu, a impartasi si a te impartasi, a realize o comuniune in gand, simtire, actiune.

In cercetarea si practica actuala, actul comunicarii este vazut ca o unitate a informatiei cu dimensiunea relationala, aceasta din urma fiind si ea purtatoare de semnificatii. Relatia, in buna masura, este cea care contextualizeaza informatia. Spre exemplu, o informatie verbala imperartiva (Vino!, Citeste!, Spune! etc), in functie de situatie si de relatia dintre actorii comunicarii, poate fi: porunca, provocare, indemn, sugestie, ordin, sfa, rugaminte, etc.

Comunicarea utilizeaza semen si coduri ce sunt concepute astfel incat sa fie accesibile celorlalti; in acest caz comunicarea reprezinta transmitere de mesaje, schimb de sensuri precum si filtrare sau creatie de sensuri.Shimbul de mesaje reprezinta o inegalitate de informatii intre actorii participanti.

Comunicarea reprezinta orice mijloc (semn, simbol) prin care un spirit poate influent ape altul.

Se remarca faptul ca un tip de comunicare anume este o problema de dominanta si nu de excusivitate. De asemenea, doar din necesitati didactice se fac delimitari transante, in realitatea vie a comunicarii aceste forme coexistand. Spre exemplu, comunicarea profesorului poate fi in acelasi timp, o comunicare in grup (se adreseaza tuturor cu o cerinta), o comunicare interpersonala (accentueaza o idée ca raspuns direct pentru studentul X) si intrapersonala ( se autointerogheaza m-au inteles exact?, este X atent la ce i-am spus?). La fel, acelasi act comunicativ, este in acelasi timp referential, operational si atitudinal.