Comunicarea Didactică

CAPITOLUL I

1.1 Conceptul de comunicare:

Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul şi de la un grup social la altul. În genere, relaţiile umane (şi nu numai acestea) reprezintă interacţiuni comunicaţionale.

Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relaţiile şi interacţiunile dintre oameni sunt de natură comunicaţională, trebuie să recunoaştem că toate relaţiile interumane au o dimensiune simbolică: interacţiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea şi receptarea unor mesaje. Însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de neconceput în absenţa proceselor de comunicare.

Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu alţii în măsura în care comunicăm între noi, transmitem şi primim semnale, codificăm şi decodificăm mesaje;

În prezent, este mai mult decât evident că toate activităţile organizate de oameni îşi au izvorul în comunicare. În toate mediile se conştientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituţie sau o întreprindere se constituie şi se menţin datorită şi prin intermediul numeroaselor lor procese şi reţele de comunicare, care le dau coerenţă. Lucrurile stau la fel pentru toate relaţiile umane.

“Comunicarea” a devenit un concept universal şi atotcuprinzător, pentru că “totul comunică”.

1.2 Conceptul de comunicare didactică:

O definiţie a comunicării didactice ne oferă L. Iacob :

„0 comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare".

Termenul ”didactică” desemnează acea ramură a pedagogiei care se ocupă cu studiul procesului de învăţământ ca principală modalitate de realizare a instruirii şi educaţiei.

Cum procesul de învăţământ este înţeles ca acţiunea organizată prin care individul îşi însuşeşte valorile ştiinţifice şi culturale în instituţii specializate, putem afirma, printr-o primă aproximaţie, că avem de-a face cu o comunicare didactică atunci când, în mod organizat şi în instituţii specializate, persoane cu o pregătire specială transmit cunoştinţe, formează deprinderi şi atitudini, iniţiază activităţi în vederea educării generaţiei tinere.

Credem că o comunicare, pentru a fi didactică, trebuie să îndeplinească simultan o serie de condiţii:

a) comunicarea trebuie să fie un act intenţionat, iar intenţia să vizeze schimbări în cunoaşterea, afectivitatea, comportamentul sau acţiunea celui ce receptează comunicarea;

b) comunicarea trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat şi să se deruleze după anumite principii de eficienţă paideică (în privinţa formării celuilalt);

c) în general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare se desfăşoară în instituţii specializate (şcoală, universitate), preocupate şi de buna organizare a comunicării în cadrul lor;

d) eficienţa comunicării trebuie să fie supusă evaluării în raport cu un ideal stabilit de modul de organizare a actului.

în acelaşi timp însă, sunt acte de comunicare ce mijlocesc realizarea unor fenomene educaţionale, fără ca acestea să se desfăşoare neapărat într-un cadru instituţionalizat şi cu un control strict al eficienţei comunicării.

Comunicarea didactică urmăreşte esenţial îndeplinirea câtorva obiective, care au ca finalitate realizarea eficientă a învăţării. Se are în vedere realizarea obiectivelor pedagogice, transmiterea unor conţinuturi purtătoare de instruire şi nu în ultimul rând, stimularea implicării afective a elevului/studentului în actul de îvăţare.

Esenţiale sunt metodele pe care le găseşte pedagogul în stabilirea unor puncte de comunicare atractive. Astfel statutul de emiţător al profesorului şi de receptor al elevului devin discutabile.

Analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi deci concentrarea pe mesaje verbale, pierde tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilor utilizate(cuvânt, imagine, gest, mimică) şi acceptării multicanalităţii comunicării (vizual, auditiv, tactil, olfactiv).

Din perspectiva acestei realităţi devine tot mai evident faptul că, şi în situaţie didactică, comportamentul inerlocutor, în ansamblul său, are valoare comunicativă.

A comunica, ca formă de interacţiune, presupune câstigarea şi activarea percepţiei comunicative, care este deopotrivă aptitudinală şi dobandită.

Absenţa acesteia sau prezenţa ei defectuasă explică, de cele mai multe ori , eşecul sau dificultăţile pe care profesorii, foarte bine pregătiţi ştiinţific în domeniul specialităţii lor, îl au sistemetic în munca cu generaţii şi generaţii de elevi.

A fi profesor înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinice (premisa necesară dar nu şi suficientă), dar şi a avea capacitatea de a le "traduce" didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti "ce", "cât", "cum", "când"," în ce fel", "cu ce", "cui", oferi.

1.3. Blocaje ale comunicarii didactice:

Comunicarea didactică beneficiază din plin de atuurile pe care particularităţile clasei şcolare le oferă: grup organizat, niveluri intelective, atitudinale şi de interese aproximativ egale, monitorizare permanentă din partea unor persoane autorizate şi competente.

Având în vedere aceste aspecte, comunicarea didactică ar trebui să fie una dintre formele cele mai performante ale comunicării.

In practica educaţională însă s-a constatat de nenumărate ori că în planul relaţiei educaţionale apar destule obstacole.