Educația formală, informală, non-formală

Termenul de educaţie este de origine latină: „educo-educare (educere)” – a creşte, a cultiva, a îndruma, a educa; „educatio” – creştere, cultivare, îndrumare, educaţie.

Educaţia este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea acumulărilor teoretice (informaţiilor) şi practice (abilităţilor) obţinute de omenire de-a lungul evoluţiei social-istorice tinerelor generaţii, formându-le personalitatea şi profesionalitatea necesară desfăşurării de activităţi utile în plan social.

Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei (ştiinţelor pedagogice sau ştiinţelor educaţiei) care vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane, realizabilă prin corelaţia educator – educat, într-un context deschis.

Importanţa educaţiei este deosebită, întrucât sistemul educaţional se bazează pe premisa că fiecare individ poate fi ajutat să treacă de la o etapă la alta, atâta timp cât influenţele educative se adresează “zonei proximei dezvoltari“

Izvorul dezvoltării psihice îl constituie, după cum se ştie, contradicţiile interne care apar ca urmare a solicitărilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depăşirea şi rezolvarea acestor contradicţii revine, în primul rând, educaţiei. Pe de o parte, educaţia ofera conţinuturile ce urmează să fie asimilate, pe de altă parte ea se preocupă de modul în care să fie asimilate, de formarea capacităţilor omului. Rolul conducător al educaţiei apare în intervenţia acesteia în crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe educative puternice asupra formării personalităţii umane.

De aceea, nu este deloc greşită sau inoportună afirmaţia că “ educaţia este o artă “.

Educaţia, prin intermediul învăţământului, realizează cel mai important “produs” - omul pregătit şi creativ, factorul esenţial al dinamizării progresului şi dezvoltării societăţii.

Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie informală. Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele funcţionând ca un complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi la o "formalizare" a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată numai de şcoală sau de alte contexte organizate. Concepţia despre învăţare are la bază ideea şi observaţia că un număr mare al experienţelor noastre de învăţare s-au desfăşurat în afara sistemului de educaţie formală: la locul de muncă, în familie, în diferite organizaţii şi biblioteci.” (Pasi Sahlberg, “Building Bridges for Learning – Recunoaşterea şi valorificarea educaţiei nonformale în activităţile cu tinerii”).

EDUCATIA FORMALA

Acest tip de educaţie face legătură dintre majoritatea influenţelor intenţionate şi sistematice, create în cadrul instituţiei specializate, cum ar fi şcolile sau universităţile, şi are ca scop suprem formarea omului, ca personalitate.

Educaţia formală este explicată pe baza unor obiective clar definite, iar procesul educaţional se caracterizează prin intensitate, concentrare şi continuitate. ţelul acestui tip de educaţie este de a informa elevii prin cunoştinţe noi, familiarizarea cu tehnici educativi, care le va da indivizilor o anumită independenţă educativă.

Pentru acest tip de educaţie sunt elaborate programe de specialitate, care sunt pregătite de specialişti, cu o pregătire în acest sens. Cunoştinţele primite sunt alese şi structurate, fiind caracterizate prin conţinut ştiinţific.