Familia - factor educativ în dezvoltarea personalității preșcolarilor

I.Legitimitatea cercetării

Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei

care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”.

Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.

El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce

urma să fie.

Antoine de Saint-Exupery

I.a. Motivaţia alegerii temei

Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii fiecărui individ, de aceea educaţia trebuie să răspundă în primul rând nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea socială.

Însă atunci când copilul este foarte mic, el nu poate ,,participa” direct la actul educaţional, influenţele fiind organizate şi pregătite de adulţii care îl înconjoară: la început părinţii şi ceilalţi adulţi din familie, apoi educatoarea şi copiii cu care vine în contact. Responsabilitatea dezvoltării personalităţii copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale. Chiar şi atunci când grădiniţa oferă programe educative foarte bune şi eficiente, ea nu poate contracara experienţa negativă acumulată de copil în familia sa. Mai mult, ceea ce învaţă copilul de la educatoare poate să nu prezinte importanţă dacă părinţii nu întăresc şi nu valorifică suficient programul educativ.

Pentru ca activitatea derulată în cadrul unui program de educaţie preşcolară să-şi dovedească eficienţa este necesar ca aceasta să se facă cunoscută părnţilor şi ulterior să existe o colaborare strânsă între aceştia şi educatoare.

I.b. Importanţa temei

Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi.

Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor.

Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatoarea şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului.

Relaţia grădiniţă–familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece acestea o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani. În privinţa aceasta, familia – este o sursă principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte etc.

I.c. Probleme pe care le rezolvă cercetarea

Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.

Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.

Problemele pe care le întâmpină uneori educatoarea în relaţia cu părinţii sunt:

• Neimplicarea (absenţa de la activităţile desfăşurate în grădiniţă);

• Lipsa de responsabilitate (consideră că sarcina educării copilului aparţine exclusiv instituţie de învăţământ);

• Conservatorism (reacţia de respingere a ideilor noi);

• Timiditatea (lipsa încrederii în sine, a capacităţii de a se implica în activităţile educative);