Familia și Dezvoltarea Copilului

Perspective generale in abordarea familiei ca factor al dezvoltarii

In societatile moderne, familia reprezinta “nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, in sensul ca toate celelalte institutii depind de influentele acesteia” (W. Good). De aici, rolul primordial universal si permanent al familiei, ca si numeroase si importante consecinte in cele mai variate domenii socio-culturale. Malinovski (1944) considera ca educatia, este una dintre nevoile fundamentale, alaturi de nevoia de subzistenta, inrudire, adapost, protectie, activitate, igiena ale fiintei umane de pretutindeni si din totdeauna; familia (nucleara) reprezentand raspunsul cultural imediat la aceste nevoi.

In primii ani de viata, in care sunt asezate bazele personalitatii umane, familia reprezinta intreaga “societate” a copilului.

Rolul parintilor ca factori fundamentali ai educatiei si dezvoltarii

Rolul parintilor in educare copiilor nu poate fi nespecific si marginal cata vreme experientele primare au importanta cruciala in interiorizarea culturii. Experientele originare il aduc pe individ in contact cu institutiile primare (organizarea familiala, reguli si cutume, modalitati de disciplinare a tendintelor orale, anale si genitale, moduri de subzistenta, sisteme colective de valori) care il “fasoneaza” dupa masura lor si conduc la integrarea personalitatii, respectiv la constituirea unui ansamblu coerent de trasaturi de personalitate care persista pe tot parcursul biografiei individuale (dupa Kardiner, 1939) la constituirea habitusului primar care ofera principiul viziunii si diviziunii lumii, conditionand toate achizitiile ulterioare, si care, confera unitate si coerenta practicilor cotidiene (Bourdieu, 1980). Ele pot, de asemenea, sa impregneze inconstientul si fac ca un adult sa persiste copilul de altadata, cum vicisitudinile suportate in copilaria mica se pot regasi nu numai in personalitatea adultului ci si in caracterul institutiilor (Gorer si Rickman, 1949). Aceleasi experiente precoce influenteaza evolutiile individuale catre adolescenta, astfel incat tulburarile care sunt puse de obicei pe seama modificarilor biofiziologice si psihice sunt determinate de modalitatile, diferite de la o colectivitate la alta, ale acestei evolutii (Mead 1928, 1930). J. Dewey considera ca fiecare experienta afecteaza mai mult sau mai putin atitudinile care ajuta decizia asupra calitatii experientelor ulterioare, fixand o anumita preferinta sau aversiune si facand-o sa actioneze mai usor sau mai greu in functie de scop. Orice experienta influenteaza intr-un anumit grad conditiile obiective in care se produc experientele ulterioare. Un copil care invata sa vorbeasca are o noua facilitate si o noua dorinta. De asemenea i s-au largit si conditiile externe ale invatarii ulterioare. Autorii considera ca stimulentii cei mai puternici pentru edificarea vietii psihice a omului provin din cea mai frageda copilarie (Adler, 1966).

Genetica, educatie, dezvoltare

Genetica descrie un bagaj prestabilit al copilului, sanse si limite. Educatia, de asemeni, asociata potentialului existent, educatia si dezvoltarea, nu sunt nici ele inchistate in granite stramte. Mostenirea se poate mladia. Influentele din exterior isi au rolul lor. Totusi, privilegiul incipient revine parintilor. Cea mai dificila interogatie, priveste masura dintre ceea ce parintii initiali si educatorii ulteriori pot si ceea ce nu pot obtine.

Cercetarile au aratat ca potentialul genetic nu este identic la toti indivizi si ca, din momentul in care lumea exterioara poate fi perceputa, indiferent daca acest moment coincide cu momentul nasterii, este ulterior acestuia sau poate fi situat in perioada intrauterina, orice stimulare exterioara este reflectata diferit. Orice organism selecteaza si prelucreaza informatia primita; in termenii lui Piaget, “obiectele” exterioare sunt asimilate structurilor subiective.

Scurt istoric al prejudecatilor despre superioritatea genului feminin in educatie versus teorii moderne

Prioritatea, biologica dar si educationala, revine mamei. Ea se afla in cel mai strans si mai indelungat contact cu nou-nascutul. Rolul educativ al mamei a constituit multa vreme tema privilegiata a studiilor, privind dezvoltarea copilului si integrarea sa sociala. In anii 1950-1960 a fost acreditata ca universala, o segregatie neta a rolurilor: barbatul exercita o activitate profesionala, extradomestica, fiind cel ce asigura resursele economice ale grupului familial, in timp ce “specialitatea” o constituie activitatile domestice, intre care cresterea si educarea copiilor. Se atribuiau tatalui prerogative formative in plan spiritual. Maternitatea a fost transformata intr-un cult, iar femeia mama glorificata.

Studii din 1989 sustin importanta extrema a mediului familial asupra dezvoltarii copilului. “Numeroase variabile sunt astazi recunoscute ca fiind determinanti care actioneaza puternic asupra “infloririi” intelectuale in copilaria mica. Aceste variabile puse in evidenta la ora actuala sunt: Q.I.-ul mamei, atitudinile sale educative, trasaturile sale de personalitate, comportamentele sale educative, stilul sau interactional etc. “ (Pourtois si Desmet). Relatia mama copil a fost transformata in “cheie” a intelegerii procesului de umanizare si socializare a copilului. Mama devine, daca nu un al doilea Dumnezeu, macar instrumentul prin care acesta traseaza destinul copilului: intreaga dezvoltare intelectuala si emotionala a acestuia, reusita sa scolara, integrarea sa sociala, totul este pus pe seama relatiei precoce cu mama care este considerata o prezenta indispensabila si de neinlocuit. Acest punct de vedere a condus la o exagerare a insemnatatii mamei. S-a ajuns de la imaginea mitica a mamei, care asigura bunastarea copilului sau catre o imagine a mamei culpabile de toate relele care i se pot intampla acestuia.