Influența pedepselor asupra școlarului mic

ARGUMENT

Lucrarea de față discută despre legitimitatea utilizării pedepselor ca element al controlului social , atât în cadrul câmpului familial , cât și cel școlar, dar și dar și impactul lor asupra cultivării unui comportament adecvat.

Prezenta lucrare cuprinde trei capitole, primul fixează cadrul teoretic care stă la baza studiului, cel de al doilea este dedicat prezentarii metodologiei cercetarii, iar cel de al treilea se dedica analizei și concluziilor care decurg din cercetare.

Primul capitol cuprinde cinci subcapitole, și anume ,,Originea pedepselor’’, unde am vorbit despre rădăcinile pedepsei și despre cum era ea încă de la începutirile omenirii; ,, Caracteristici generale ale pedepselor’’, unde găsim noțiuni generale ale pedepselor. Următorul subcapitol este ,,Tipuri de pedepse’’ , aici aflăm de câte tipuri sunt pedepsele atât cele folosite în mediul familial cât și cele folosite în școală. În cel de al cincilea capitol , ,, Părțile pozitive si negative ale pedepselor’’, vom găsi argumente pro și contra pedepselor folosite în general asupra copiilor.

Al doilea subcapitol cuprinde trei subcapitole si anume: ,,Ipoteza si obiectivele cercetarii” , ,, Esantionul” si ,, Metode si instrumente de cercetare”, iar in cel de al treilea capitol al lucrarii este prezentata analiza datelor cercetarii.

CAPITOLUL 1.

1.1 Originea pedepselor

Din istorie aflăm că natura și utilizarea pedepselor au variat de-a lungul timpului, iar perioadele de atenuare a corecțiilor alternau cu perioadele de inăsprire ale acestora.

Mitul grecesc despre Oedip, spune că un copil poate fi indus la ispășirea greșelilor tatălui său,unde noțiunea de pedeapsa nu este mereu de origine divină și apasă uneori asupra destinului său. În Antichitatea greacă și cea romană , tatăl avea dreptul să lovească cum considera el, tot așa precum și dascălii cărora le era încredințat uneori copilul. Tatăl avea dreptul să își vândă copilul ca sclav sau chiar să îl trimită la moarte în cazul unor greșeli grave, iar copilul din Imperiul Bizantin putea fi pedepsit cu biciul, întemnițat sau chiar însemnat cu fier încins drept un fiu rău.

În Imperiul Franc ,se recomanda alegerea pedepselor corporale repetate , tatălui îi era permis să își loveascăcopilul însă nu trebia să îi pună în pericol viața.La franci, spre deosebire de germani , tatăl nu avea drept de moarte și de viață asupra copilului său , iar în cazurile extreme acestia aveau puterea să îi întemnițeze dacă faptele lor aveau să fie adevărate.

În perioada Evului Mediu , în anumite mănăstiri copiii aveau parte de pedepse corporale pentru că părinții aveau anumite datorii, teologi ca Toma de Aquino care a trăit între anii 1228 și 1274 se arătau foarte îngrijorați de acest fapt. Acest filosof scolastic și religios le atrăgea atenția părinților și îi considera responsabili pentru acțiunile copiilor , cerându-le să fie mai hotărâți: ,,Copiii unui om rău se vor plânge de tatăl lor pentru că din cauza lui ei au ajuns de ocară, pentru că nu au fost bine crescuți ’’.

Sfântul Toma, în tratatul său ,,Despre educația prinților’’ , recomandă adaptarea corecțiilor la comportamentul copiilor:,,Trebuie să ne împotrivim acestor apucături nimicitoare la copii pentru a nu se deda la ele; însă în mod diferit, după firile lor diferite.Căci sunt unii copii care se lasă ușor îndrumați și pentru care nu-I trebuință să-i conduci cu forța sau cu violență, ci ajunge doar să-I sfătuiești. Alții, dimpotrivă, nu avem încotro decât să-I tragem cu forța și să-i silim cu tărie[ ]’’ .

Odată cu Renașterea, apare o nouă variantă a metodelor pedagogice în care minorii sunt condamnați la fel de dur ca și adulții , în ciuda unor critici umaniști, precum Erasme,Montaigne, Madame de Maintenon sau John Locke care nu erau de accord cu pedepsele corporale. Montaigne care a trăit între 1533 și 1592 care spunea că: ,,Mai bine un cap bine format decât unul bine umplut’’. Acest critic promova educația care era adaptată personalității fiecărui copil, considerând disciplina în școala ca fiind vătămătoare, violentă și responsabilă de purtările neadecvate ale copiilor.

Încă din 1803, Codul civil al lui Napoleon condamna loviturile și rănirea intenționată, cu excepția acțiunilor provocate de tată asupra propriilor copii; această autoritate a fost restaurată în anul 1804, în urma căreia tatăl putea să își întemnițeze sau să își interneze copilul, însă perioada nu putea depăși o lună.