Învățământul Primar

CAP. I. Introducere

1.1. Învăţământul primar în contextul actual

„Formarea şi dezvoltarea profilului moral cu dimensiune axiologică a personalităţii este o finalitate prioritară a sistemului nostru educaţional. Şi acesta pe întregul demers ontogenetic, de la antreşcolar chiar, continuând la şcolarul mic, mijlociu, mare şi adult.

Ideea fundamentală a reformei învăţământului este aceea de a crea structuri pentru o democratizare reală a învăţământului şi o creştere a eficienţei şcolii româneşti, prin racordarea ei la noile cerinţe ale dezvoltării economice, sociale, ştiinţifice, tehnice, tehnologice şi culturale.

Reforma vizează transformări la nivelul structurii şi funcţionării sistemului de învăţământ pe verticală şi orizontală. Pe verticală prin asigurarea continuităţii între treptele de învăţământ, iar pe orizontală prin conceperea conţinuturilor într-o persepectivă inter şi intradisciplinară deschisă valorilor specifice educaţiei permanente.

Noua opţiune didactică derivă din idealul educaţional, „(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale“ (Legea învăţământului nr.85/1995, Art.3), derivă din schimbările de tip economic şi social care afectează inclusiv lumea şcolii, derivă din necesitatea de a echilibra aceste schimbări prin acţiuni coerente care să nu perturbe sistemul, ci să-l dirijeze pe o linie ascendentă.

Fiind bine gândit şi verificat în practică, cerându-se de la el un rezultat precis, respectiv realizarea primei alfabetizări, adică învăţarea scrisului, cititului, socotitului, trebuie precizat că s-a achitat bine de această sarcină atât în trecut cât şi în prezent. În multe privinţe învăţământul primar a fost deschis către inovaţii, asimilând, de exemplu, intuiţia odată cu introducerea realizărilor didacticii intuiţiei legate de numele lui J.A.Comenius, ori ideile Şcolii Active privind apropierea învăţământului de nevoile dezvoltării copilului.

În România, reforma sistemului de învăţământ preuniversitar s-a produs după 1989 în lipsa unei politici educaţionale coerente, care ar fi permis abordarea învăţământului ca sistem, au fost abordate domenii sau aspecte punctuale, fără o perspectivă clară a întregului, care ar fi putut să fie orientată de anumite principii, în raport cu anumite obiective precise.

După unele intervenţii reparatorii asupra planului de învăţământ şi programelor/manualelor şcolare în anii 1990/1994, din 1994 a devenit operaţional proiectul de reformă a învăţămânului preuniversitar.

Până în prezent, ieşirile cele mai vizibile în sistem le-au avut componentele Curriculum şi Manualele şcolare. Au fost produse noi programe şcolare pentru învăţământul primar şi pe baza acestora au fost elaborate manualele alternative (3-4 pentru fiecare disciplină obligatorie). Toate acestea vor urmări realizarea obiectivelor generale ale învăţământului primar şi anume:

- asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenţionale (citit, scris, calcul aritmetic);

- stimularea copilului în vederea perceperii cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat;

- stimularea potenţialului creativ al copilului, înţeleasă ca o activitate socială;

- dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii limbi române, a limbii materne şi a limbilor străine pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare;

- dezvoltarea unei gândiri structurate şi a competenţei de a aplica în practică rezolvarea de probleme;

- familiarizarea cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii;

- încurajarea talentului, a expresiei în diferite forme de artă.

Problema supraîncărcării, care apare ca un laimotiv în toate sondajele de opinie cere o soluţionare de alt tip decât aceea a scoaterii pur şi simplu a unor elemente de conţinut. Soluţia este mutarea accentului de pe predarea centrată pe comunicarea informaţiilor, pe un mod de predare care să aibă în vedere în primul rând formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectului, antrenarea gândirii.

Anul şcolar 1998 – 1999 a început cu un nou plan de învăţământ:

a) Planu de învăţământ devine un plan- cadru, cuprinzând un trunchi comun (discipline şi numărul de ore obligatorii) pentru toţi elevii din şcolile de acelaşi fel, astfel încât să fie respectat principiul egalităţii şanselor şi o componentă la decizia şcolii, reprezentând alegerile pe care o şcoală sau alta le va face prin consultarea elevilor şi părinţilor, pentru definirea programului şcolar al elevilor săi (astfel încât să fie respectat principiul diferenţierii sau al asigurării parcursurilor individuale pentru elevi). Astfel, şcolile vor putea avea scheme orare proprii, care vor diferi în funcţie de partea de program aflată la decizia şcolii.

b) Planul- cadru cuprinde şapte arii curriculare, regăsibile pe întreg parcursul şcolarităţii, după cum urmează: Limbă şi comunicare, Matematică şi Ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare.

În cadrul fiecărei arii curriculare sunt specificate disciplinele obligatorii şi posibilităţile pentru predarea –învăţarea disciplinelor opţionale, numărul de ore aferent acestora fiind indicat, tot ca element de noutate, prin plaje orare (de pildă, între 1-2 sau 1-3 sau 2-3 etc.).

Numărul minim de ore propus pentru fiecare disciplină formează trunchiul comun, respectiv partea minimală obligatorie pentru toţi elevii din şcolile de acelaşi fel, în raport cu care vor fi realizate evaluările cu revelanţă naţională.

Plecând de la planul-cadru al unei şcoli se va completa prin alegeri făcute în „zig-zag“; în anumite cazuri se poate alege numărul maxim de ore propus pentru o disciplină, în alte cazuri se va alege numărul minim de ore propus, deşi sunt oferite intrări pentru disciplinele opţionale (sau pentru teme cross-curriculare) în cadrul fiecărei arii curriculare, şcolile nu-şi vor constitui schemă orară proprie prin discipline/ teme crros-curriculare din toate ariile, ci vor alege acele arii curriculare care reprezintă interes pentru elevi şi care pot oferi o soluţie realistă şi acceptabilă din ambele puncte de vedere: al intereselor elevilor şi al resurselor umane şi materiale de care dispune şcoala.