Legendă - strategii metodice și didactice

Introducere

Un critic si estetician Italian, Benedetto Groce (1866-1952) afirmă că micii cititori preferă cărţile mediocre, întrucât ei nu ar avea capacitatea de a înţelege specificul literaturii ca artă, fiind impresionaţi, în primul rând, de ceea ce numim “aventură”, adică de acţiuni palpitante, ciocniri războinice, etc. criticul italian amintit exemplifica prin povestirile lui Edmondo de Amicis, îndrăgite de copii dar lipsite de valenţe artistice.

Dimpotrivă, Anatole France (1844-1924) îşi exprima încrederea în spiritul critic al copiilor care resping scrierile lipsite de fantezie şi pe cele vădit moralizatoare.

Însă, copii de astăzi precum cei dintotdeauna, citesc opera precum “Cuore” şi romane aparţinând lui Jules Verne, chiar dacă unii critici le contestă valoarea. În voianul părerilor contradictorii privind această “Cenuşareasă” a marii literaturi, e bine să ne conducem după judecata sănătoasă a lui Mihail Sadoveanu, potrivit căreia o carte pentru copii, ca să fie bună, trebuie să rămână bună şi când copilul ajunge om.

Cealaltă problemă – a incapacităţii copiilor de a recepta valorile estetice, întrucât ei nu au experienţă şi educaţie, este o judecată adevarată. Copii posedă întâi calităţi native, apoi îşi modelează gustul estetic prin citit şi educaţie.

Copilul are un nivel scăzut de înţelegere a operei literare, dar, pe măsura dezvoltării sale psihice, el devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Din naştere, copilul este dotat cu multă fantezie şi capacitate imaginativă.

“Ca şi omul primitiv, copilul mic are o logică a sa, mai bine spus o mentalitate prelogica. De aici uşurinţa cu care confundă cauza cu efectul, cu care gaseşte soluţii animistice, cu care însufleţeşte obiectele şi umanizează lumea necuvântătoarelor, cu care admite miraculosul ca o rezolvare posibilă.’’ (1)

Cu ajutorul fanteziei, copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec. Tot datorită ei, el are şi o capacitate de a visa, de a se iluziona şi de a conferii lumii înconjurătoare o aură pe măsura dorinţelor lui.

Datorită capacităţii copilului de a intra în pielea personajelor, de a se identifica de obicei cu eroii cărţilor citite, el îndrăgeşte tocmai eroii memorabili din aceste opere.

Referindu-ne, în continuare, la sfera literaturii pentru copii, vom consemna faptul că şi aici părerile sunt împărţite: unii includ aici toate operele accesibile copiilor, alţii numai pe acelea scrise anume pentru cei mici.

Un interes aparte arată copii pentru basmele sau poveştile cu animale, gen “Capra cu trei iezi”, “Ursul păcălit de vulpe” etc, iar umorul şi buna dispoziţie sunt gustate de micii cititori lecturând “Poveştile lui Păcală” de Petre Dulfu etc, de unde copii desprind consecinţele prostiei şi-şi dau seama de răutatea şi viclenia oamenilor.

Tendinţa spre alte orizonturi şi în general curiozitatea tineretului sunt stimulate de lectura scrierilor în care “aventura” fie ea de ordin geografic, istoric, ştiinţifico-fantastic, captează şi potoleşte patima cititului, pe lângă faptul că instruieşte şi contribuie la întregirea a ceea ce numim “cultura generală” a fiecăruia. Povestirile sau romanele lui Daniel Defoe, Jules Verne, Kipling, Mark Twain – stimulează imaginaţia şi fantezia, răspund aspiraţiei de a cunoaşte viaţa şi oamenii de pe alte meridiane. Caracterul lor formativ este evident pentru nişte tineri a caror personalitate este în formare.

Înrudite cu astfel de opere, situate de multe ori la graniţa dintre ştiinţă şi literatură, sunt legendele şi miturile popoarelor. Acestea se află la confluenţa literaturii cu istoria, cu mitologia şi cu etnologia. Caracterul lor evocator şi iniţiatic frapează şi întreţin plăcerea lecturii. Ele contribuie, printre altele, la formarea noţiunilor de spaţiu şi timp, asemănător literaturii de aventuri. Cunoaşterea miturilor şi legendelor grecilor antici, ale indienilor sau chinezilor, ale popoarelor nordice sau legendelor istorice din Evul Mediu occidental predispun la meditaţie, cumpătare şi înţelepciune.

După Arnold van Gennep, ipoteza primatului genetic al legendei faţă de celelalte categorii ale prozei orale a fost acceptată în literatura de specialitate. În culturile populare europene însă, legenda reprezintă o categorie principal diferită de legenda primitivă, deşi nu se poate nega existenţa unor indicii comune