Metode de Socializare a Copiilor în Prescolaritate

INTRODUCERE

Întreaga dezvoltare, ca şi condiţia umană însăşi, sunt inundate şi stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei. Influenţele se exercită asupra copilului mai întâi prin familie şi mai ordonat şi sistematic cu ajutorul instituţiilor de învăţământ, prin viaţa socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clişee de apeciere şi reacţii, opinii şi cunoştinţe despre tot ceea ce îl inconjoară.

Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în devenirea copilului iar în condiţiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv şi pe cea de protecţie şi oferă premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice şi sociale va reuşi să valorifice total potenţialul biologic al copilului. Este sistemul în care copilul are experienţe, observă modele sau pattern-uri de activităţi şi interacţiuni, se dezvoltă în cadrul raporturilor dintre membrii familiei.

Părinţii au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil şi realitate şi îi asigură, prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru a se dezvolta şi învăţa. Intervenţia părintelui ca factor de dezvoltare ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi adecvate de interacţiune socială în primul rând prin satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale, prin pregătirea terenului pentru comunicare, permiţându-i să încerce lucruri de care încă nu este capabil, adaptând o activitate specifică astfel încât să-i poată face faţă şi, în special, acţionând ca bază de date pentru copil, fapt care îl ajută pe acesta să-şi organizeze informaţia şi să elaboreze planuri.

Sociabilitatea, ca trăsătură ce are capacitatea de a facilita adaptarea, se dezvoltă prin unificarea a numeroase deprinderi specifice, care au aceeaşi semnificaţie adaptativă generală pentru persoană, asfel încât sociabilitatea se structurează în funcţie de condiţiile mediului exterior.

Copilul prescolar manifestă o intensă sociabilitate, o puternică dorinţă de contact social dar el nu este sociabil în general ci învaţă, prin unităţi specifice de învăţare, să ajungă la un comportament adaptativ şi expresiv. Se poate afirma astfel că evoluţia copilului este marcată de interacţiunile între el, ca individ în dezvoltare şi ceilalţi, de interesul pe care începe să-l arate faţă de alţii, cu care descoperă că poate acţiona împreună.

Grădiniţa asigură lărgirea experienţei personale dar mai ales condiţiile unei activităţi sociale bogate, variate, în care şi prin care copilul va reuşi să preia iniţiativa contactului social mai frecvent, poate, decât adultul, va elabora relaţii de încredere în ceilalţi şi va conştientiza locul şi rolul său în cadrul colectivităţii.

Prin prezenta lucrare am dorit să evidenţiem măsura în care activităţile desfăşurate în cadrul grădiniţei influenţează sociabilitatea, ca şi capacitate asociativă care îl determină pe copil să fie capabil să trăiască în asociere permanentă cu ceilalţi, să fie capabil de relatii prietenoase şi, în special, să dorească să întreţină legături cu semenii săi, implicându-se cu plăcere în această antrenare şi căutare de contacte şi relaţii sociale.

Pentru elaborarea acestei teme am avut în vedere lucrări scrise atât de autori autohtoni cît şi de autori străini care au aprofundat tematica complexă a socializării copilului, avansînd ideea socializării progresive a acestuia sub influenţa mediului înconjurător.

Cercetarea s-a focalizat cu precădere pe dinamica schimbării la nivel de grup, în acest sens observând comportamentele manifestate la nivelul grupei mici ( 3-4 ani), grupei mijlocii (4-5 ani, comparativ cu alţi copii de aceeaşi vârstă care nu frecventează grădiniţa) şi grupei mari (5-6 ani).

Motivaţia temei este determinată de faptul că viitorul societăţii este reprezentat de copii, de dezvoltarea armonioasă a acestora depinzând evoluţia umanităţii. În acest sens relevarea semnificaţiilor posibile pentru această etapă de vârstă, a modificărilor ce se produc sub influenţa condiţiilor de mediu, a educaţiei, a culturii şi a rolurilor sociale exercitate asupra copilului este mai indicată decât necunoaşterea acestora, necunoaştere ce se poate solda cu dezechilibru şi neadaptare a conduitei umane în relaţiile cu mediul social.

1. SOCIALIZAREA ÎN FAMILIE ŞI IMPORTANŢA ACESTUI PROCES PENTRU INTEGRAREA VIITOARE A COPILULUI ÎN PREŞCOLARITATE

1.1. Aspecte conceptuale pivind socializare.

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societăţii, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacţiune, inegal ca intensitate, care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenţii de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor şi valorilor ei.

Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieţii, a obişnuinţelor, a modurilor de a gândi, a credinţelor şi a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.

În aserţiune general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienţei sociale (cunoştinţe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităţilor acţionale, a concepţiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenţei sociale, dezvoltarea trebuinţelor, motivelor şi a aspiraţiilor personale şi colective.

Cercetările din acest domeniu pornesc de la ideea că societatea, sistemul de valori şi cultura influenţează persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, grădiniţa, grupul de covârstnici, şcoala, atrăgând atenţia asupra priorităţii raporturilor interpersonale ca şi factori de influenţare a dezvoltării psihice a copilului.

În orice societate familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, ca şi cadru fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiţionează toate achiziţiile ulterioare.

În copilărie se realizează socializarea primară ce reprezintă tocmai acest proces de transformare a copiilor în adevărate fiinţe umane sociale, prin învăţarea valorilor de bază, prin pregătire şi limbaj, proces cu caracter profund afectiv, spre deosebire de celelalte forme de socializare, secundară şi continuă, orientate spre neutralitate afectivă.. Socializarea primară (sau de bază) permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor şi valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici şi care constituie bagajul informaţional şi afectiv al oricărui individ.

O dezvoltare pozitivă din punct de vedere psihologic şi social se întâlneşte la copii atunci când aceştia sunt crescuţi în familii, de către părinţii lor.

În perioada copilăriei socializarea are un puternic caracter matern, asociat, într-o anumită măsură, cu influenţa intensă a tatălui. Iniţierea copilului în viaţa umană, învăţarea de către acesta a principalelor mijloace în evoluţia către un comportament autonom, învăţarea limbii, însuşirea valorilor se realizează în relaţia cu mama, ca fiind primul model de la care preia cunoştinţe şi îşi însuşeşte deprinderi.