Metode tradiționale versus metode moderne de predare-învățare

În concepţia lui Comenius , învăţământul reprezintă forma principală de realizare a educaţiei. Arta universală de a-i învăţa pe toţi de toate constă în introducerea metodică, sistematică, după anumite principii, a tinerilor în tainele cunoaşterii, ale ştiinţei, bunelor moravuri şi pietăţii. Însuşirea cunoştinţelor se realizează treptat, prin lărgirea continuă a volumului de informaţii, asemenea unor cercuri concentrice. Acest obiectiv se realizează prin îmbinarea metodelor tradiţionale şi a celor moderne de predare – învăţare.

Eforturile cercetătorilor şi ale practicienilor au urmăit perfecţionarea strategiilor de predare – învăţare, valorificând achiziţii ale cercetării psihopedagogice, dar şi din alte domenii de cunoaştere. Finalitatea acestor preocupări are în vedere realizarea unei activităţi de instruire şi învăţare eficiente.

O direcţie de acţiune în acest sens o constituie reevaluarea metodelor „tradiţionale”, criticate mai ales pentru caracterul pasiv al elevilor în procesul de predare-învăţare. Se au în vedere în primul rând metodele de tip expozitiv.

- Expunerea - este caracterizată prin expunerea de către profesor, a unor materiale noi, pe cale vorbită, prin intermediul unor structuri bine legate, ceea ce în final asigură un rezultat ridicat. în această situaţie, este trasmisă de către profesor o cantitate de cunoştinţe, într-un interval de timp bine definit şi calculat, în dependenţă de deducţiile şi argumentările, care trebuie să se petreacă. Se utilizează discursul, limbaj concret, care la rîndul său duce la împărţirea expunerii în mai multe forme: povestire, explicaţie, prelegere, expunere universitară, expunere cu oponent.

Povestirea reprezintă în sine, o naraţiune necomplicată, într-un limbaj clar şi înţeles, utilizat cel mai des, în cadrul claselor primare. Pentru o participare activă a elevilor în cadrul lecţiilor sunt utilizate figuri de stil, care dezvoltă imaginaţia, conchid motivaţii noi şi posibilităţi de învăţare.

Explicaţia reprezintă descoperirea adevărului, bazate pe argumentări deductive. în acest caz, sunt dezvoltate operaţii logice complexe, ca exemplu: inducţia, deducţia, comparaţia, sinteza, analiza, analogia. Rolul principal îl are totuşi pe recepţia cunoştinţelor, mai puţin pe interpretarea lor.

Prelegerea reprezintă expunerea de către profesor a unei cantităţi mari de informaţie, ce sunt structurate şi sistematizate. Acest tip de metodă este utilizat tinerilor, cu o receptivitate mai mare a cunoştinţelor, şi este recomandată claselor mai mari. Utilizând un plan didactic, pregătit anterior, profesorul poate avea succes în utilizarea prelegerea.

Prelegerea universitară este, o metodă de predare, utilizată în cadrul instituţiilor superioare. Ea poate să se desfăşoate pe parcursul a 2 ore, iar acest fapt permite participarea activă a studenţilor.

Expunerea cu oponent reprezintă o formă mai specială din cadrul expunerii generale, având formă euristică. Acest tip de formă de predare implică, în momentul expunerii prezenţa unei persoane secundare. Caracteristica principală este înviorarea expunerii informaţiilor noi, prin întrebări-capcană, crearea situaţiilor de problemă, iar în final acestea din urmă sunt rezolvate şi cautate de către oponent.

Expunerea didactică reprezintă o direcţie simplă, rapidă, de transmitere a unor informaţii noi. Este o metodă practică şi funcţională de predare, prin care elevii pe cale directă observă, ţinta finală, spre care tinde profesorul. Minusul acestei metode este lipsa spiritului critic şi pasivitatea din partea elevilor, superficialitate în învăţare, din cauza informaţiilor brute, care sunt recepţionate de către elevi. În această situaţie, feedback-ul este mic, iar legătura dintre elev şi profesor este unidirecţională, profesorii fiind cei activi, iar elevii cei pasivi. Expunerea didactică este utilizată în cazuri didactice corespunzătoare, şi poate fi înviorată prin utilizarea metodelor euristice: întrebări, luare de poziţii, situaţii-problemă, discriminări valorice.