Portofoliu - metodica predării geografiei la clasele I-IV

“ Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău. Munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile cu brâie pestriţe ocolesc câmpurile.“ (Alecu Russo - România Literară )

CÂMPIA ROMÂNĂ

I . 1. Caractere generale

Câmpia Română are o formă arcuită asemeni Dunării şi Carpaţilor, la exteriorul cărora, între Hinova şi confluenţa Trotuşului cu Siretul, măsoară mai bine de 500 km (în linie dreaptă, între Hinova şi Hârşova are cca 400 km) şi ocupă o suprafaţa de 46.272 km2, adică 19,5% din suprafaţa ţării, fiind din acest punct de vedere cea de a doua regiune după Carpaţi.

Este mărginită pe trei laturi (vest, sud şi est) de către valea Dunării (respectiv, de către lunca şi bălţile Dunării), iar către nord se învecinează cu Podişul Getic (limita trece pe la Hinova, Vânju Mare, Târgovişte), cu Subcarpaţii Curburii (limita începe de la Târgovişte şi se continuă prin I.L. Caragiale, Filipeştii de Pădure, Măgureni, Păuleşti, Boldeşti-Scăieni, Urlaţi, Gura Vadului, Merei, Verneşti, Zărneşti, Topliceni, Tâmboieşti, Odobeşti, Mărăşeşti, Pufeşti), cu Podişul Moldovei (câmpia pătrunde în Culoarul Siretului până la confluenţa Trotuşului cu Siretul, la Argea, apoi limita trece pe malul stâng al acestuia, până la Nicoreşti, Ţepu, Slobozia, pe valea Bârladului, Corod, Valea Mărului, Cuca şi Frumuşiţa, pe Culoarul Prutului). Dincolo de Prut se află Câmpia Bugeacului, la nord de Dunăre, iar la sud de aceasta, ca o prelungire spre mare a Câmpiei Române, Câmpia fluvio-deltaică Isaccea-Razelm.

Este cea mai mare câmpie a ţării, cu altitudini ce ating chiar peste 300 m, la contactul cu dealurile şi podişurile din nord, şi scad sub 20 m, spre lunca şi bălţile Dunării.

Câmpia Română a fost încă din secolul al XIX-lea important domeniu agricol: în partea vestică şi centrală, era mai mult teren arabil, iar în cea estică, dominau păşunile. După 1829, sub impulsul liberalizării comerţului, inclusiv cel cu cereale, pădurile masive din partea centrală au fost în mare parte defrişate, iar culturile agricole au cunoscut o mare dezvoltare şi diversificare: pe lângă grâu, se introduce porumbul, în partea de est, iar alături de plantele oleaginoase tradiţionale se introduce floarea- soarelui, se cultivă tutun, iar în lunci, în preajma oraşelor, apar bazine legumicole. Apar oraşe noi, unde se prelucrează aceste produse agricole

(Alexandra, Urziceni, Roşiori de Vede), se modernizează porturile dunărene Brăila şi Giurgiu. La începutul secolului al XX-lea se realizează primele sisteme de irigaţii.

După Al Doilea Război Mondial, se pun în valoare zăcămintele de ţiţei şi gaze asociate, se extind irigaţiile, reţeaua de drumuri se modernizează, oraşele se dezvoltă, iar întreprinderile industriale se înmulţesc, astfel că, în prezent, Câmpia Română este şi cea mai puternică regiune industrială a ţării.

I . 2. Elemente geografice principale

I . 2 . 1 . Geologia - Câmpurile interfluviale sunt rezultatul unei morfogeneze complexe, în care rolul principal l-a avut aportul de sedimente carpatice aduse de tributarii de pe stânga Dunării, complementare celor aduse de Dunăre din spaţiul Central European. Prin această poziţie şi morfogeneză, Câmpia Română ocupă un spaţiu căruia i se conferă pe bună dreptate caracterul carpato-danubian.

Este una din cele mai tinere unităţi de relief de pe teritoriul ţării noastre, formată în aria depresionară dintre orogenul carpatic şi Platforma Moesică , iar în edificarea ei rolul principal l-au avut sedimentele carpatice. Acest fapt este scos în evidenţă şi de existenţa unor

prelungiri spre sud ale Piemontului Getic (câmpurile Şegarcei, Romanaţiului, Boianului şi Găvanu-Burdea), iar la est de Argeş-Dâmboviţa, şi a unui piemont mai recent, în parte influenţat de către mişcarea de subsidenţă, ce a imprimat câmpiei o evoluţie complexă.

Loessul are o largă răspândire în Câmpia Română şi o importanţă deosebită pentru procesele de solificare, iar nisipurile de dune (345.000 ha în Câmpia Română) sunt situate, de regulă, deasupra loessurilor (nisipurile psamitice) şi în amestec cu acesta (nisipurile psamo-prăfoase).

I . 2 . 2 . Relieful- Peisajul geomorfologic al Câmpiei Române se remarcă prin monotonia câmpurilor întinse, întrerupte de văi, adevărate culoare cu lunci largi. Câmpurile prezintă însă o complexitate genetică apreciabilă (piemontane, de glacisuri, de subsidenţă, tabulare, de terase şi fluvio-lacustre), iar luncile largi sunt adesea însoţite de coridoare cu zăvoaie. Relieful de detaliu este alcătuit din văile autohtone, din terase şi lunci, din crovuri (microdepresiuni de tasare în loess) şi din dune depuse pe terasele Dunării şi Jiului din sudul Olteniei, pe dreapta Ialomiţei, Buzăului şi Călmăţuiului, pe stânga Siretului şi dreapta Bârladului.

I . 2 . 2 . 1. Tipuri şi subtipuri de câmpii şi câmpuri din Câmpia Română

 Câmpiile piemontane – se află spre limita nordică a Câmpiei Române, sunt alcătuite din pietrişuri şi sunt mai înalte (200-300 m). Ele cuprind:

 Câmpii piemontane vechi, getice – reprezintă o prelungire a Piemontului Getic în Câmpia Română: Câmpia Sălcuţei la vest de Jiu, Câmpia Leu-Rotunda între Jiu şi Olt şi Câmpia Iminogului în nordul Câmpiei Boianului;

 − Câmpii piemontane cu strate de Frăteşti – sunt reprezentate de Câmpia Urluiului din sudul Boianului şi Câmpia Burnasului;

 − Câmpii piemontane subcarpatice – s-au format pe fundament subcarpatic, peste care s-au depus aluviunile conurilor-terase, ce pătrund în golfuri subcarpatice: Câmpia Târgoviştei, Câmpia Cricovului, Câmpia Ploieştilor. Alături de ele, este şi Câmpia joasă a Râmnicului, alcătuită din conuri mici, ce se racordau teraselor inferioare ale Siretului;

 − Câmpii piemontane-terminale – prezintă aspect de conuri complexe: Câmpia Vlăsiei (din conurile Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei şi Prahovei), Câmpia Mostiştei (conul Argeşului şi aluviuni dunărene), Câmpia Lehliului (conul Ialomiţei şi aluviuni dunărene), Câmpia Padinei (conul Buzăului), Câmpia Iancăi (conul Râmnicului Sărat);