Rolul climatului din familie în educație

CAPITOLUL I

NATURA ŞI DEZVOLTAREA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

1.1. Elemente definitorii: violenţă/ abuz/ agresivitate

Violenţa umanǎ este, fără îndoială, una dintre temele recurente ale societăţilor contemporane; este un fenomen complex, având determinări psihologice, sociale, culturale şi economice. În sens generic, reprezintă utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială, în scopul impunerii propriei voinţe asupra altora.

Violenţa intrafamilială îşi are originea în structura socială, tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi (care subînţeleg superioritatea bărbatului asupra femeii).

Cu toate că e un fenomen cunoscut, nu e uşor să ajungem la o definiţie satisfăcătoare şi în acelaşi timp consensuală. Unii evocă în mod spontan folosirea forţei şi se focalizează asupra vătămărilor fizice. Având în vedere variabile juridice şi socio-instituţionale, alţii pun accentul pe transgresarea sau violarea normelor şi în special pe cele care se referă la legalitate.

Dicţionarul enciclopedic român defineşte violenţa ca fiind ,,un viciu de consimţământ, care constă în constrângerea exercitată pe cale psihică asupra unei persoane spre a o determina să facă un anumit act juridic“.

Pe lângă aceasta se aminteşte şi de o teorie a violenţei -teorie sociologică a violenţei- potrivit căreia inegalitatea socială îşi are izvorul în folosirea, pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, a violenţei de către unii oameni împotriva altora.

De exemplu, E. Duhring afirma despre clasele sociale că îşi au originea în supunerea prin violenţă a unei părţi a societăţii de către cealaltă (violenţa internă). Alţi sociologi burghezi, ca de pildă L.Gumplowicz, au considerat că la originea claselor şi a statutului se află supunerea unor triburi sau popoare de către altele (violenţa externă). Marxismul recunoaşte rolul violenţei în istorie, inclusiv rolul ei pozitiv în împrejurările revoluţionare, când ea devine necesară datorită împotrivirii armate a forţelor reacţionare, dar arată că atât scopul în vederea căruia e pusă în acţiune violenţa, cât şi mijloacele prin care se realizează (armatele, tehnica militară) sunt determinate în ultima analiză de condiţiile economice.

Deşi violenţa domestică e un fenomen care a însoţit dintotdeauna construirea şi dinamica familiei, intrarea ei în atenţia ştiinţelor juridice şi sociale este de dată recentă. Doar în ultimii 20 de ani, ştiinţele sociale şi reglementările legale internaţionale fac referinţă la violenţa domestică. Abordarea fenomenului de violenţă domestică s-a petrecut, ulterior generalizării, în rândurile profesioniştilor şi ale comunităţilor, a interesului privind prevenirea maltratării copilului.

Este interesant de remarcat faptul că majoritatea femeilor implicate într-o relaţie violentă conştientizează amploarea pericolului violenţei pe care o suportă, abia în momentul în care manifestările copiilor le trezesc sentimentul responsabilităţii parentale.

Principala funcţie a familiei şi a părintelui izolat –protejarea copiilor- este cel mai adesea neglijată în cazul familiilor violente. Cu toate acestea, unul dintre cele mai frecvente argumente ale femeilor care rămân în relaţie cu un partener violent este : ,,în momentele bune, el ştie să fie un tată bun, iar copiii au nevoie de amândoi parinţii”. Ideea că familia reprezintă celula de bază a societăţii apare în mod implicit în dezvoltarea măsurilor de protecţie în cazul violenţei în familie. Agresivitatea în cuplu conduce la stabilirea unui raport de forţe. Când avem de-a face cu nişte cupluri egalitare, în care puterea de decizie aparţine ambilor parteneri, dându-le sentimentul de satisfacţie, riscul de violenţă domestică e foarte scăzut. În raporturile de dominare-supunere, violenţa ia o formă punitivă. Cel care domină se bucură de o judecată morală, imatură. În majoritatea cazurilor, raportul de putere îl desemnează pe bărbat ca fiind pe poziţia dominantă, iar femeia supusă.

Limitele comportamentului social uman sunt impuse de regulile moralei. Familia, ca grup social cu existenţă privată, e guvernată de valorile, normele şi tiparele comportamentale ale adulţilor formând cuplul. Acest corp de judecaţi morale vor fi apoi, în procesul educaţiei directe şi indirecte, prin imitaţie, inoculate copiilor. Regulile morale pe care individul le achiziţionează în familie, în primul rând şi care fac parte din procesul numit ,,naşterea psihică“ a copilului, sunt actul de identitate al individului în lume, în societate. Kant cristaliza condiţiile necesare unei existenţe împlinite ca fiind cerul înstelat deasupra capului şi legea morală în inimă. Dacă privim familia ca spaţiu al satisfacerii nevoilor existenţiale ale tuturor membrilor ei, e evidentă nevoia unei morale bazate pe cunoaştere şi dragoste care să regleze relaţiile între membrii familiei. În absenţa acestei morale, cei mai slabi membri ai familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina incredibile oscilaţii comportamentale. O gândire morală cu principii clare, cunoaşterea şi respectarea nevoilor umane în general şi a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, în special, de către toţi membrii adulţi, pot garanta calitatea vieţii familiei. Cel mai bun predictor al violenţei domestice este existenţa unui incident produs anterior momentului în care se discută riscul de violenţă în familie. Indiferent de forma pe care a luat-o manifestarea violenţei, apariţia ei în relaţiile dintre membrii familiei reprezintă o breşă ce treptat va îngădui forme şi manifestări tot mai ample, mai variate şi mai frecvente. O nevinovată remarcă de genul ,,nu-mi place cum ţi-ai aranjat părul“ sau ,,nu-mi place cum te-ai îmbrăcat “ va atrage după sine, în timp, consecinţe tot mai dramatice. Aceste remarci pot fi apreciate de cel /cea căruia îi sunt adresate ca o manifestare a interesului sau, altfel spus, a iubirii. În realitate, apare aici deja o arogare a dreptului de a impune celuilalt limitele existenţei şi ale manifestărilor, după bunul plac al celui care se simte în poziţia dominantă. Cel supus nu are dreptul la o existenţă proprie, la nevoi proprii. Existenţa şi nevoile lui se vor forma conform principiilor şi îngrădirilor impuse, adeseori arbitrat, de către cel care domină. În timp, variaţiile care apar privesc gravitatea şi perioada de timp a fazelor dintre incidente. După câţiva ani, incidentele pot fi tot mai grave, iar faza remuşcărilor, a insistenţelor pentru iertare şi împăcare tot mai scurtă, până la absenţa totală