Socializarea copilului preșcolar

ARGUMENT

MOTTO:

SĂ NU-I EDUCĂM PE COPIII NOSTRI PENTRU LUMEA DE AZI. ACEASTĂ LUME NU VA MAI EXISTA CÂND EI VOR FI MARI ŞI NIMIC NU NE PERMITE SĂ ŞTIM CUM AR FI LUMEA LOR. ATUNCI SĂ-I ÎNVĂTĂM SĂ SE ADAPTEZE.

MARIA MONTESORI-,,DESCOPERIREA COPILULUI’’

Individul este dotat, din naştere, cu potenţialităţi multiple. Cultura selectează unele dintre ele şi oferă modele de conduită care trebuie urmate pentru ca individul să se adapteze la viaţa socială. De fapt,există o interacţiune în dublu sens între personalitate şi cultură: pe de o parte, individul este influenţat de modelele culturale ale societăţii în care se naşte şi trăieşte, pe de altă parte,el contribuie în felul său la îmbogăţirea şi nuanţarea acestor modele culturale. Individul poate manifesta faţă de cultură fie o atitudine care vizează păstrarea normelor exact aşa cum i-au fost transmise - deci o atitudine conformistă, conservatoare - fie o atitudine de provocare a sistemului, o atitudine progresistă, creativă, inovatoare.

Din prima clipă a existenţei sale copilul este introdus într-o realitate modelată social ce există în mod obiectiv, independent de voinţa şi existenţa nou-născutului. În momentul naşterii, fiinţa umană intră într-un labirint al relaţiilor sociale prin intermediul cărora îşi însuşeşte şi interiorizează valori fundamentale comune,simboluri, reprezentări colective, aşteptări, modele comportamentale, scheme de relaţionale considerate bune în câmpul social al fiinţei sale. Chiar din primul an de viată copilul asteaptă răspunsuri la unele întrebări pe care le adresează adultului ,arătând cu mâna sau îndreptându-şi privirea spre acel obiect.In contact permanent cu adultul,care îi este partener şi îi serveşte drept model copilului,acesta din urmă învată să deosebească noţiunile de,,eu ’’şi,, tu’’.Apoi treptat apar întrebări de genul ,,De ce?’’,,,Pentru ce?’şi ,,Cum se face?’’,copilul dorind să afle răspunsuri,nu în sensul intelectual ci să cunoască sentimentul de certitudine , de călăuzire în lumea încâlcită care i se deschide în față. Unii adulţi nu ştiu ce să răspundă la aceste întrebări ale copilului ,nu ştiu că este nevoie doar de acele explicaţii simple, pe înţelesul copilului, cu noţiuni şi exemple din lumea ce cade sub simţurile lui.Alţi părinţi se enervează la auzul întrebările ,, plictisitoare’’ ale copiilor ; este şi mai grav, copilul simţindu-se singur şi frustrat din dorinţa lui de a deveni,, mare’’. La început cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorităţi dar, pe măsură ce sunt asociate cu aceleaşi obiecte sau fiinţe capătă înteles:semnificaţiile sunt fixate în funcţie de experienţa pe care o dobândeşte copilul, sunt corectate şi precizate de către părinţi şi,mai târziu,de către societate.Învăţarea termenilor înseamnă însuşirea unui vocabular ce include toate cunoştinţele variate, experienţa de viaţă a părinţilor şi implicit a societăţii din care aceştia fac parte. Prin limbaj părinţii acţionează asupra copilului, urmărind coordonarea activităţii lui, declanşarea unor acţiuni sau a unor reacţii, prin diferite expresii îi comunică stări afective, îndeosebi emoţii şi sentimente. Progresul învăţarii limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii şi, învăţând să comunice, copilul merge spre o organizare din ce în ce mai complexă a gândirii, care îl va ajuta să-şi explice aspectele importante ale realităţii şi să rezolve situaţiile-problemă, inerente în viata sa . De la o gândire implicată în mişcare şi percepţie copilul va ajunge, dar numai în prezenţa limbajului, la capacitatea de a realiza raţionamente, ajutat bineînţeles de adult, pe măsura dezvoltării sale psihice.

În lucrarea cu tema ,, Socializarea copilului preşcolar’’ ,mi-am propus să relatez că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare dintre mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind familia şi grădiniţa . Interesantă este şi cunoaşterea potenţialului cognitiv şi socio-afectiv al copiilor, cunoscut fiind faptul că orice activitate educaţională se întemeiază pe cunoaşterea psihologică a subiecţilor care fac obiectul unei astfel de intervenţii. Educatoarea are misiunea de a orienta procesele dezvoltării psiho-fizice a copiilor către un curs ascendent în scopul valorificării superioare a potenţialului lor nativ şi pentru favorizarea mai bunei integrări în societate a acestora.

Prin programul său educativ ce cuprinde intentionalităţi clare, prin solicitarea expresă a copilului de a se exprima si de a acţiona,de a înţelege,de a gândi,de a percepe,de a simţi ceea ce se impune prin activitatea colectivă,gradiniţa îi dă preşcolarului posibilitatea unui contact direct cu mediul social. Întreaga activitate desfaşurată în cadrul grădiniţei are ca scop principal socializarea preşcolarului.Acest lucru nu permite discontinuităti,astfel încât programul zilnic trebuie bine conceput în mod ştiintific,bine structurat, încât să permită exercitarea influenţei educative în:

-relaţionarea cu colegii în activităţile liber-creative,

-participarea activă,dar disciplinată la activităţile frontal-dirijate,

-cooperarea cu grupa şi subordonarea copilului grupei,în jocul liber,în cadrul activităţilor complementare,sunt tot atâtea momente când se realizează influenţa educatoarei şi a colectivului în sensul educării sociale.În cadrul grădiniţei trebuie să-i oferim preşcolarului un motiv intern,generator de conduita socială,constituind o ambiantă reală în care să manifeste atitudini sociale.

Preşcolarul fiind ca stuctură afectiv primar,îi vom oferi deci,prilejul să trăiască emotii pozitive,satisfacţii în legatură cu participarea sa la reuşitele grupei.Copilul nu are experiența colectivului.În interiorul familiei,sancţiunile sau încurajările verbale( “e voie”,”nu e voie”,”se poate”,“e bine”,” nu e bine”)îi jalonează permanent acţiunile.În gradiniţă copilul nu se raportează doar la el;preşcolarul este pus în situaţia de a se raporta la “noi”,la “colectiv”,la “regulile nescrise ale acestuia”,dar acceptate de toţi.Din această perspectivă educatoarele trebuie să acţioneze pentru a le stimula dorinţa de a acţiona conform unui principiu, în caz contrar va acţiona formal,superficial.Cerându-le să-şi motiveze orice acţiune,vor ajunge sa acţioneze în urma unui motiv interior,în formularea căruia va ţine seama de sine,dar şi de ceilalţi,de reusita anterioară,dar si de cauzele unui eventual eşec.

Motivaţia temei este determinată de faptul că viitorul societăţii este reprezentat de copii, de dezvoltarea armonioasă a acestora depinzând evoluţia umanităţii. În acest sens relevarea semnificaţiilor posibile pentru această etapă de vârstă, a modificărilor ce se produc sub influenţa condiţiilor de mediu, a educaţiei, a culturii şi a rolurilor sociale exercitate asupra copilului este mai indicată decât necunoaşterea acestora, necunoaştere ce se poate solda cu dezechilibru şi neadaptare a conduitei umane în relaţiile cu mediul social.Socializarea individului se realizează succesiv prin antrenarea a numeroşi factori ce condiţionează realizarea potenţialităţilor de creştere şi dezvoltare personală şi asigură constucţia socială a pesonalităţii.În funcţie de natura şi competenţele lor,diversele instanţe ale socializării au responsabilităţi distincte în formarea şi modelarea sociopsihologică a persoanei umane. De exemplu, deşi familia se ocupă de educarea copilului, ea nu poate oferi gradul de instrucţie reclamat de standardele de performanţă ale civilizaţiei contemporane. În consecinţă, în societăţile industriale educaţia publică a devenit o instituţie socială fundamentală. Agenţii socializării se completează şi se presupun reciproc, dar între ei pot să apară conflicte ce se pot reflecta negativ în dezvoltarea individului. În timpul primilor ani de viaţă familia este principalul cadru socio-cultural de configurare a personalităţii viitorului individ adult. Din acest motiv, trăsăturile psiho-morale şi caracteriale ale copilului sunt determinate de valorile părinţilor săi. Pentru o îndelungată perioadă de timp, copilul consideră sistemul de valori familiale ca universal. Însă pe măsură ce se dezvoltă, venind în contact cu complexitatea şi diversitatea vieţii sociale, el învaţă că sursele de satisfacţii şi împliniri sunt mult mai diverse că societatea îi dă posibilitatea să-şi aleagă şi alte valori decât cele pe care le-a deprins în familie.În societăţile primitive copilul are acces la o mare parte din cultură.Viaţa societăţii se desfăşoară sub ochii săi, puţine fiind elementele care nu sunt direct accesibile observaţiei sale.