Socializarea la vârsta preșcolară

1 Socializarea şi rolul său în dezvoltarea preşcolară

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societăţii, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacţiune, inegal ca intensitate, care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenţii de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor şi valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieţii, a obişnuinţelor, a modurilor de a gândi, a credinţelor şi a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.

În aserţiune general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienţei sociale (cunoştinţe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităţilor acţionale, a concepţiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenţei sociale, dezvoltarea trebuinţelor, motivelor şi a aspiraţiilor personale şi colective.

În psihologie procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esenţial al dezvoltării personalităţii, cercetările în această direcţie bazându-se pe teoriile unor personalităţi marcante ca L.S. Vîgotski, J. Piaget. H. Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului. L.S. Vîgotski scoate în evidenţă faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învaţă limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor şi ideilor sale. J. Piaget accentuează rolul cunoaşterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obţinute şi a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, “procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa”. Totodată, Piaget afirmă realizarea socializării prin interacţiuni, spontane sau dirijate, dintre om-om şi om-obiect, un rol important deţinându-l conexiunile cu mediul. Socializarea cuprinde, în echilibru, cele două procese de acomodare la mediu- când i se cere să respecte reguli şi norme şi asimilare a mediului, dimensiuni al căror echilibru condiţionează o socializare constructivă, construită pe etape. Pentru că fiecare etapă are ca suport achiziţiile celei anterioare, dacă o etapă nu este parcursă următoarea nu poate fi bine formată şi atunci se ajunge la comportamente deviante, handicapuri afective, intelectuale create chiar de cei ce acţionează direct asupra formarii personalităţii copilului.

Perioada preşcolară (3-6/7 ani ) se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi interesantă,cu influenţe asupra evoluţiei biopsihice ulterioare. Expresia celor 7(6 ani) de acasă,pe care "omul îi are sau nu îi are "reflectă tocmai importanţa constituirii bazelor activităţii psihice si conturarea trasăturilor de personalitate ce îşi pun pecetea pe comportamentele viitoare.

Copilul preşcolar tranversează etapa cunoaşterii, prin lărgirea contactului cu mediul social şi cultural din care asimilează modele de viaţă ce determină o integrare tot mai activă la condiţia umană. Mediul solicită copilului nu numai adaptări ale comportamntului la sisteme diferite de cerinţe în condiţii de tutelă, protecţie şi afecţiune, dar creează, în acelaşi timp o mare sesizare a diversităţii lumii şi vieţii, o mai densă şi complexă antrenare a decizilor,curiozităţii, trăirilor interne la situaţii numeroase şi inedite. Concomitent se dezvoltă bazele personalităţii copilului şi capacităţii de cunoaştere, comunicare, expresia şi emanciparea comportamentelor ce ating grade de complexitate raportate la caracteristicile de vârstă şi dezvoltare psihofizică. Se pot remarca unele diferenţe în dezvoltatea psihică şi mai cu seamă modul de relaţionare şi adaptare la condiţiile de mediu pentru copiii care frecventează colectivitatea (grădiniţa) şi pentru cei care ramân în familie până la intrarea în şcoală. Grădiniţa este percepută de copil ca având cerinţe complexe, ce depăşesc cadrul limitat al familiei şi pin aceasta se produc stimulări continue a activităţii psihice a copilului. Invăţământul preşcolar are darul de a pune bazele şcolarizării şi a pregăti pe copil pentru viaţa şcolară.În colectivitate, copilul este nevoit să se adapteze la cerinţele externe, să depăşească contradicţiile dintre acestea şi posibilităţile sale limitate de a răspunde în mod eficient, să renunţe la unele dorinţe de moment pentru a desfăşura acţiuni care pot să nu-l satisfacă, să asimileze şi să adopte comportamente bazate pe norme sociale riguroase cu efect nemijlocit pentru socializarea copilului.

Copilul este antrenat în activităţi tot mai diverse, care, alături de joc, contribuie la dezvoltarea fizică şi psihică. El este pus în situaţia de a-l ajuta pe adult la unele treburi, este solicitat să povestească şi să fie atent la felul cum mănâncă, salută, să relaţioneze cu cei din jur, să traseze linii şi bastonaşe, să deseneze, ceea ce influenţează dezvoltarea proceselor de cunoaştere descoperirea şi raportarea tot mai complexă la realitatea înconjuratoare. Acum,copilul înţelege că realitatea externă nu se reduce la propriile sale trăiri, ca el să poată raporta mai bine la aceasta daca o cunoaşte şi dacă nu ţine seama de ea în acţiunile pe care le desfăşoară.Copilul va trăi experienţe inedite şi datorită descoperirii ca mama, tata, ceilalţi oameni nu sunt identici cu el, ca ei sunt diferiţi şi pot acţiona altfel decât se aştepata, ca relaţia afectivă a părinţilor nu se rezumă numai la el, ea se poate extinde, ca el trebuie să se conforme unor reguli şi să acţioneze, ţinând seama de realitatea înconjuratoare. Tot ceea ce spune, face şi acţionează, se relaţionează şi exprimă în atitudini, se joacă şi participă la activităţile altora îi creează copilului satisfacţie, bucurii, trăiri deosebit de intense în planul afectiv, o adevarată fericire şi lipsa de grijile lumeşti, fapt pentru care această perioadă a mai fost numită vârsta de aur.

O data cu dezvoltarea capacităţilor senzoriale şi perceptive,se structurează noi forme printre care reprezentările memoriei şi imaginaţiei dau dimensiuni complexe trăirilor anticative şi fantastice. Percepera realităţii este încărcată emoţional şi alimentează imaginaţia, comportamentele şi strategiile mintale ce utilizează o simbolistică amplă, ancorată situaţional în realitatea înconjuratoare, imprimând perioadei preşcolare acea unicitate şi minunăţie ce face din ea vârsta de aur a copilăriei. La continuarea acestui complex contribuie şi tipul fundamental de activitate, care este jocul cu semnificaţia decentrării psihicului de pe activitatea de percepere, pe activitatea de implantaţie în viaţa cultural-socială. Jocul facilitează tipuri de relaţii ce se nuanţează şi diversifică, amplificându-se conduitele din contextul colectivelor de copii şi o mai fină diferenţiere a conduitelor faţă de alte persoane.