Strategii Didactice Interactive Utilizate în Educația Interculturală în Gimnaziu

ARGUMENT

Fenomenul globalizării conduce la situaţii de interacţiune accelerate şi intense între indivizi, grupuri şi naţiuni. Ca urmare a acestor interacţiuni este posibil să rezulte un sistem cultural nou, dintr-o nouă relaţie interactivă care reprezintă expresia comună a unei comunicări între indivizi aparţinând unor culturi diferite.

Globalizarea vieţii economice, sociale şi politice devine din ce în ce mai evidentă. Din această perspectivă se observă creşterea mobilităţii oamenilor de pretutindeni, inclusiv creşterea numărului de migranţi de diferite credinţe şi origini care trăiesc şi lucrează în Europa. În ultimii zece ani în Europa se constată o creştere numerică a unor comunităţi din punct de vedere multicultural, fără însă a le fi recunoscută şi valoarea competenţelor interculturale, fiindu-le refuzată participarea la dezvoltarea vieţii sociale şi politice. Pe de altă parte se observă creşterea popularităţii partidelor de extremă dreaptă, a rasismului, antisemitismului şi islamofobiei în aproape toate statele europene. Toate aceste tendinţe negative au adus conceptul de ,,învăţare interculturală” pe primul plan, fiind considerat ca unul din aspectele esenţiale şi de necesitate în formarea pe parcursul întregii vieţi.

Educaţia interculturală devine necesară atunci când indivizi aparţinând unor culturi diferite trebuie să se adapteze pentru a trăi împreună.

Educaţia interculturala este esenţială, în primul rând pentru stabilitatea societăţii şi şansele ei de dezvoltare durabilă, pentru că ne învaţa cum să trăim unii cu alţii, şi în al doilea rând, pentru că promovează egalitatea, respectul şi deschiderea spre comunicare cu celălalt.

Astăzi România se confruntă încă cu discriminare şi rasism la toate nivelele societăţii. Manifestările discriminării pot duce la: încălcarea libertăţii şi demnităţii persoanei, privarea de libertate, marginalizarea, persecuţia sau chiar suprimarea fizică.

Şcoala are misiunea de a permite fiecărui copil să crească, să-şi dezvolte spiritul, corpul şi inima, deci inteligenţa, sensibilitatea, creativitatea; să permită copiilor să înveţe să trăiască împreună, unii cu alţii, cu persoane diferite, să-şi poată ocupa progresiv locul în societate, să poată deveni cetăţeni activi.

Interculturalitatea este înainte de orice respectul diferenţelor. Cadrele didactice sunt garanţii acestor rigori ale spiritului care veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face asemănători, ceea ce ne apropie.

Înţelegerea şi însuşirea concepţiei conform căreia interculturalitatea înseamnă demnitate şi respect acordate individului devine o necesitate.

1. SCURT ISTORIC AL EDUCAŢIEI INTERCULTURALE

Pedagogia interculturală a evoluat, în contextul imigraţiei postbelice în Europa occidentală, de-a lungul a trei generaţii.

Prima generaţie îşi fixa ca obiective dezvoltarea unor măsuri specifice adresate copiilor de imigranţi înscrişi în şcolile occidentale şi a unei pedagogii de susţinere a acestei populaţii.

A doua îşi propunea în plus, vizând aceeaşi categorie de copii, predarea limbii şi culturii ţării lor de origine. Aceasta predare se realiza, mai ales în afara orelor de curs obişnuite, de către personal didactic recrutat în general din ţările de origine şi nu privea decât într-o măsură foarte mică şi indirect, copiii autohtoni.

Într-o a treia generaţie, cadrul de referinţă se lărgeşte, se îndepărtează din ce în ce mai mult de situaţia şcolară a copiilor de muncitori imigranţi şi de nevoile lor specifice. Acum, sistemul şcolar trebuie să se adapteze noilor exigente impuse de recunoaşterea caracterului pluricultural al societăţii.

La acest nivel, interculturalitatea implică pe toată lumea. Diferenţa nu mai este privită ca o ţară, sau ca un handicap, ci ca o bogăţie.

Nu se mai pune, deci, problema de a se construi un proiect educativ şi cultural specific imigranţilor juxtapus unui proiect educativ şi cultural global; nu se pune problema centrării sale exclusiv asupra şcolii şi nici a focalizării culturalului în mod exclusiv pe dimensiunea lingvistică.

Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii generale, mergând în întâmpinarea diferenţelor existente în interiorul aceleiaşi societăţi, mai degrabă decât o educaţie pentru persoanele culturalmente diferite. Educaţia interculturală nu este o problemă de publicuri specifice. Este o educaţie a tuturor, minoritari şi majoritari, la un parametru cultural, într-o reciprocitate a perspectivelor.

Educaţia interculturală dezvoltă o pedagogie a relaţiei umane de un anumit tip: o educaţie care să permită elevilor să se situeze ei înşişi, în orice moment, în raport cu ceilalţi, să le dea mijloace de diversificare a referinţelor, să trăiască diversele modalităţi culturale ale mediului lor în deplină legitimitate.

Pedagogia interculturală este definită ca o pedagogie a relaţiei, o pedagogie a diferenţei (a cunoaşterii, a înţelegerii, a respectului diferenţelor). Ea pregăteşte individul să facă faţă unei conjuncturi sociale noi prin transmiterea de cunoştinţe şi dezvoltarea de competente specifice (aptitudini comunicaţionale şi de relaţionare interpersonală şi intercomunitara, spirit critic privind identităţile speciale, relativizarea modelelor).

Oricare ar fi modulul de învăţare, perspectiva interculturală implică faptul că, într-un moment sau în altul al derulării sale, elevul îl va percepe şi confrunta cu felul în care acesta este trăit în alte medii culturale.