Tactul pedagogic, relația formator-elev, stiluri de predare și învățare

Tactul pedagogic reprezintă o aptitudine generală a subiectului educaţiei/educatorului obiectivată în comportamentul acestuia, adaptabil permanent la calităţile celor educaţi şi la condiţiile mediului şcolar şi extraşcolar.

Însă, profesorii concep tactul pedagogic ca o abilitate de a înţelege elevii, de a fi omenos, de a aprecia şi nota corect, de a da dovadă de exigenţă şi severitate moderate, de a sprijini şi îndruma elevul, de a-i ierta greşelile minore, de a fi drept în acordarea recompensei şi a pedepsei, de a nu-l persecuta, de a nu-i aminti mereu de o greşeală.

Tactul pedagogic solicită inteligenţă, ingeniozitate şi afectivitate în sensul de a acţiona adecvat, suplu şi creator în vederea reuşitei depline a actului educaţional.

O altă componentă importantă a aptitudinii pedagogice este capacitatea de a comunica cu clasa.

Acest act comunicaţional priveşte abilitatea profesorului de a transmite pe cale verbală sistemul de cunoştinţe şi priceperi, procedând astfel încât actul comunicării să fie viu, activ, dinamic, expresiv şi nu unul plicticos, neinteresant.

Profesorul trebuie să cunoască psihologia elevului, structurile lui cognitive, precum şi metodele şi procedeele de a transmite elevilor corpul de cunoştinţe şi deprinderi din specialitatea sa. El trebuie să dispună de o temeinică pregătire psihopedagogică.