Chestionar la Psihopedagogia Handicapului de Auz

1. Ramurile psihopedagogiei deficientei de auz.

Fiind o stiinta interdisciplinara ce utilizeaza în actiunea de recuperare psihologica si sociala, date din cercetarea pedagogica, psihologica, psiholingvistica, medicina, fiziologie, electronica, sociologie s-au conturat ramurile surdopsihopedagogiei: surdopedagogia; surdopsihologia, audiologia educationala; surdotehnica; surdosociologia.

Surdopedagogia a dezvoltat subramurile: istoria surdopedagogiei; surdodidactica; surdometodica. Surdopedagogia studiaza si stabileste principiile si metodele speciale de demutizare în raport du dezvoltarea psihofizica a persoanei, metodologia receptiei vorbirii prin labiolectura, dezvoltarea vorbirii uzând de sprijinul protezei auditive sau fara mecanisme compensatorii în cazul distrugerii partiale sau totale a aparatului auditiv, abilitarea acestora cu mijloace de comunicare în functie de specificul lor psihic.

Surdopsihologia a dezvoltat subramurile: istoria surdopsihologiei; surdopsihologia copilului; surdopsihologia adultului; surdopsihologia muncii. Surdopsihologia studiaza particularitatile si specificul structurarii si dezvoltarii proceselor psihice ale copilului surd în vederea educarii lui si integrarii în viata sociala; modul în care surditatea afecteaza procesele psihice si personalitatea adultului deficient de auz, caile si metodele de investigatie psihologica în vederea adaptarii acestuia la viata sociala.

Surdotehnica are ca obiectiv proiectarea celor mai adecvate mijloace de protezare a auzului rezidual si de compensare a auzului deficitar. Împreuna cu audiologia educationala urmaresc protezarea auzului rezidual si amenajarea mediului în scopul receptiei auditive cât mai bune.

Surdosociologia are preocupari pentru surdosociologia adultului si surdosociologia muncii.

2. Primii sustinatori ai metodei oraliste de demutizare în XVI-XVII.

Primele încercari de demutizare a surzilor s-au facut în Spania de Pedro Ponce de Leon si Rodolf Agricola (sec. XVI); primele demersuri sistematice au fost facute de Saint John of Beverly (1635-1874); Manuel Ramirez de Carrion (1579-1652) a folosit metoda fonetica de citire, literele alfabetului erau prezentate cu valoare de vorbire; Juan Martin Pablo Bonet 1570-1626); Luis Valasco în Anglia, apoi Thomas Braidwood (1873) a folosit metoda orala de articulare, asocierea cu obiectul, apoi scrierea si invers. În Germania Samuel Heinicke (1727-1790) a sustinut ca surzii trebuie învatati la fel ca auzitorii sa asocieze diferite sunete cu diferite lucruri din natura.; John Babtist Grasser a insistat ca si copiii surzi sa fie educati în scoli normale. John Bulwer a insistat pe rolul labiolecturii – „auditie oculara”. John Wallis a analizat si descris forma diferitelor sunete, clasifica vocalele dupa pozitie în mod de articulare, a aratat influenta organelor vorbirii asupra producerii sunetelor, a clasificat consoanele în închise, deschise si fricative, ocupându-se de demutizare. John Conrad Amman îi învata pe copii sa perceapa organele vorbirii prin observarea în oglinda si prin atingerea, intuirea perceptiva a sunetelor, a vocalelor, semivocalelor, a consoanelor. Apoi trecea la scrierea lor dupa dictare, apoi la citire dupa scriere si apoi se facea asocieri vorbire-scriere.

3. Dezvoltarea comunicarii prin mimico-gesticulatie.

În Franta, abatele De L’Eppe (1712-1789) a impus ideea instruirii surzilor si învatarea vorbirii împreuna cu gesturile si scrisul. Metoda lui, de a face copilul sa înteleaga pozitia diferita a limbii în pronuntarea diferitelor sunete a esuat în favoarea semnelor. T. H. Gallaudet (17788- 1851) fiind refuzat de Braidwood în al învata metoda oralista a fost nevoit sa plece în Franta unde a învatat metoda manuala. Întors în America a introdus metoda manuala de comunicare în educarea surzilor, iar în timp s-a înfiintat o universitate, ce-i poarta numele, de comunicare prin mimico-gesticulatie.

4. Semnificatia Congresului de la Milano 1880.

În urma Congresului de la Milano condus de abatele Tara, s-a impus metoda orala numita si metoda germana de demutizare. Pâna atunci, principalele sisteme de demutizare a surzilor (oral, mimic, grafic, dactil) s-au interferat sau confruntat în timp, initial preponderent a fost sistemul mimic. În Anglia (1893), o lege a parlamentului a facut obligatorie educatia surzilor 7-16 ani în scoli locale si care foloseau metode orale de comunicare. A urmat în SUA, metodele manuale au fost înlocuite cu cele oraliste. În 1890 Alexander Graham Bell a organizat „Asociatia Americana de învatat vorbirea la surzi”, utiliza o abordare globala în învatarea vorbirii, copiii imitau întregul cuvânt, fiind constienti de sensul cuvântului, contrar metodei orale germane ce articula fiecare fonem separat. Era o abordare sintetica a învatarii vorbirii prin care copilul trebuia sa înteleaga întregul cuvânt sau întreaga propozitie prin labiolectura si sa o scrie înainte de a insista asupra îmbunatatirii pronuntiei.

5. Cine si când a inventat audiometrul.

A.G.Bell a inventat audiometrul aparat ce a fost folosit pentru a înregistra resturile de auz ale surzilor.

6. Cine si când a inventat primul aparat de amplificare.

În 1900 Ferdinand Alt a inventat primul aparat de amplificare pentru resturile auditive, punerea în evidenta a resturilor auditive.

7. Primii profesori ai scolilor pentru surzi din România.

Bacila, George Stefanescu, N. Ionescu Tei, Dimitrie Rusceac (Rusticeanu), Ion Cioranescu.

8. Primele scoli pentru surzi din România.

Prima încercare de educatie organizata este atribuita lui Bacila, fost soldat, a înfiintat si condus un institut particular la Dumbraveni între 1827-1846. El a luat modelul de la institutul de surdo-muti de la Paris promovând metoda mimico-gestuala.

Prima scoala de surdo-muti a luat fiinta în 1863 din initiativa dr. Carol Davilla, numita „Elena Doamna. În 1895 scoala a fost mutata la Focsani. Primul profesor al scolii a fost deficient de auz, instruit la Viena si Paris, educa copiii cu ajutorul metodelor mimica, grafica si dactila. Au urmat George Stefanescu si N. Ionescu Tei. Dupa Congresul de la Milano 1880, metoda mimica Franceza a fost înlocuita cu metoda Germana orala.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial educatia surzilor se facea în scolile din Timisoara, Arad, Cluj, Cernauti, Bucuresti: scoala pentru fete (1921) si Scoala pentru baieti (1927); Iasi, Focsani.

9. Caracteristicile celor trei etape de dezvoltare a psihopedagogiei deficientei de auz dupa al doilea razboi mondial din tara noastra.

Dupa al doilea razboi mondial si pâna-n prezent în educatia copiilor cu deficiente se contureaza etapele:

Prima etapa (1950-1970) a adus schimbari atât în organizare cât si în metodele de recuperare. Astfel, s-a produs extinderea si diferentierea retelei de institutii (gradinite si scoli pentru surzi etc.), perfectionarea mijloacelor si metodelor de depistare, diagnosticare si triere a variatelor tipuri de deficiente; organizarea unor institutii de pregatire a personalului didactic; elaborarea de planuri speciale de învatamânt, programe si metode speciale.

Au fost create primele gradinite pentru surzi si hipoacuzici la Bucuresti, Saftica, Falticeni, Craiova, Focsani, Satu Mare etc. au fost create unitati noi si s-au îmbunatatit nomenclatorul de meserii din scolile profesionale pentru surzi.