Comportamentul Agresiv

Comportamentul agresiv

Consideraţii generale

Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de mulţi cercetători, care au încercat să determine cauzele şi chiar să prevină diferitele stări care determină acest tip de comportament.

Totuşi, cu toate că termenul „agresivitate” este cunoscut de toată lumea, acesta nu este chiar uşor de definit. În general, conceptul de „agresivitate” derivă din latinescul „agressio”, care înseamnă a ataca. Aşadar, de aici, putem trage concluzia că agresivitatea reprezintă toate acele acţiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea - într-o formă deschisă sau simbolică - a unei pagube, jigniri sau dureri. Mai departe, ne-am propus să observăm şi alte definiţii şi consideraţii formulate cu privire la acest subiect de-a lungul timpului. Astfel, Lucian Cochinescu, autorul volumului „Probleme actuale ale psihologiei sociale”(editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 395), susţine că avem cu toţii comportamente oarbe pe care nu le vedem dar ceilalţi le văd. Unele dintre acestea sunt actele de agresiune şi de agresivitate. Aşadar, e interesant de remarcat că unii autori văd o diferenţă între aceşti doi termeni. Potrivit lui Cochinescu, unii psihologi (G. Mooser de ex.) îi disting între ei, chiar dacă sunt atât de asemănători.

Astfel, dacă ar fi să mergem mai departe, se pare că formele de agresiune înglobează orice reacţie directă, indirectă, activă sau pasivă, motorie sau verbală, destinată să aducă un prejudiciu altora, iar agresivitatea reprezintă o dispoziţie permanentă a unui individ, în a se angaja în conduite de agresiune reale sau fantasmatice (p. 395).

Agresivitatea este definită de psihologii sociali drept un comportament verbal sau acţional ofensiv prin care facem rău intenţionat altcuiva, care scop ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane care sunt motivate să evite acest tratament. Elementul cheie al definiţiei este intenţia: persoana trebuie să intenţioneze să facă rău, pentru ca ceea ce a făcut să fie considerată agresivitate. Un şef care hărţuieşte sexual continuu o femeie aflată în subordinea sa, cauzându-i stres, anxietate sau depresie , poate să nu facă rău fizic. Totuşi, el cauzează un rău psihic şi, ca urmare este un agresor. P. Golu, 2002 (p396).

Trecând mai departe, putem observa câteva dintre consideraţiile autorului Ştefan Boncu cu privire la agresivitate. Acesta susţine că agresivitatea este un comportament extrem de definit şi că înţelesul acordat de un cercetător sau altul depinde de la caz la caz- mai precis, ceea ce e considerat a fi agresiv, depinde de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Există câteva culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc, sau chiar necesar (apud. Ştefan, Boncu, „Psihologie socială”,

Zillmann D (1998) defineşte agresiunea ca răspuns la orice situaţie care ameninţă starea de bine a persoanei („Comportamentul agresiv”, 2009, Gabriela Marin, Alexandrina Baloescu, p. 49)

Ca şi o concluzie, în primul rând, agresivitatea este un comportament. Ea diferă de furie şi ostilitate, emoţii ce-i drept asociate adesea comportamentului agresiv. Dar sunt şi acte agresive care nu sunt însoţite de ostilitate şi furie. Un asasin plătit ucide un străin cu sânge rece, fără a resimţi cea mai mică urmă de furie şi fără ca victima să-i fie ostilă.

Natura agresivităţii- Trăsătură înnăscută?

Potrivit lui Ştefan Boncu, „explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de factură biologică, fie de factură sociologică”. „Teoriile biologice nu pot fi ignorate. În fond, violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp decât de psihic. Teoriile biologice consideră agresivitatea ca o tendinţă înnăscută de acţiune. Mai precis, se pare că agresivitatea este un instinct predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic (apud. Ştefan, Boncu, „Psihologie socială”,

Potrivit lui Lucian Cochinescu, W. McDougal (1923), unul dintre întemeietorii psihologiei sociale, a vorbit de existenţa unui „instinct agresiv” (p. 402)

Se pare că în special după apariţia lucrării de sinteză a lui Konrad Lorentz cu privire la agresivitate (On Agression, 1966), s-a consolidat şi popularizat ideea naturii biologice a acesteia. La speciile animale se pare că instinctul agresivităţii oferă şanse de supravieţuire şi reproducere mai mari pentru că asigură, în principiu, un mai mare acces la hrană, atât nemijlocit (la resursele date într-un areal), cât şi prin dispersia indivizilor bătăioşi pe un teritoriu mai mare şi, deci, posibilitatea de a controla noi resurse.

Agresivitatea ca trăsătura învăţată

Pe lângă teoria biologică, mai există şi teoria învăţării sociale. Teoriile învăţării învăţării sociale acordă puţină importanţă proceselor psihologice interne, concentrându-se în schimb pe mediul intern. (Cochinescu, 403).

Abordarea psihosocială, recunoscând un fundal biologic al agresivităţii, arată că rolul învăţării sociale, al factorilor cognitivi în evaluarea costurilor şi al beneficiilor, al structurilor sociale formale şi informale este preponderent şi în domeniul comportamentelor.

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandită prin învăţare socială. Procesul de socializare inseamna şi achizitia de răspunsuri agresive, fie prin învăţare directa - acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente- fie mai ales prin observarea conduitelor si a consecintelor lor la alţii.

„Din perspectiva lui Bandura (1973) şi al lui Zillman (1979), comportamentele agresive sunt învăţate în mod direct sau indirect. Mecanismul primar, este cel direct (recompensarea sau pedepsirea unui comportament). Copiii învaţă că agresivitatea este un mijloc eficace de a obţine ce doresc: învaţă de exemplu că se pot juca cu maşinuţa cea mai frumoasă dacă o iau cu forţa de la un cobil mai slab fizic decât ei. (Cochinescu p. 404). Învăţarea poate fi şi indirectă, şi anume prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora. În acest sens, am considerat potrivit să amintim de experimentele lui Bandura.

Experimentele lui A.Bandura (1973) au demonstrat rolul adultului ca model în însuşirea comportamentului agresiv la copii. După ce au văzut cum un adult agresează o păpuşă, sau se joacă liniştit cu ea, copiii au fost puşi în situaţia de a avea ei înşişi de-a face cu o serie de jucării, printre care şi păpuşa respectivă. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat şi ei agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci când: modelul a fost recompensat; modelul a fost de acelaşi sex ca si copilul; modelul a avut înainte legături intense cu copilul (prieten de familie, invăţător etc.). Astfel încât, chiar dacă copii nu sunt educaţi expres spre a fi agresivi - în multe culturi şi asta se întamplă - ei învaţă din experienţa proprie prin reîntărire, sau imită persoanele semnificative şi/sau autoritare.

Înţeleasă într-un sens larg, perspectiva învăţării sociale leagă actele agresive de o arie mai extinsă de factori, cum ar fi: experienţa trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situaţiei şi a posibilelor consecinţe. Ea este deci, mult mai complexă decat viziunea biologistă, şi este şi mai convingătoare.