Conceptul antropologiei la Kant. Importanță filosofiei kantiene pentru dezvoltarea antropologiei filo

Rezumat

Am prezentat concepţia lui Immanuel Kant despre om, elementele de antropologie ale acestei concepţii.

În capitolul introductiv am făcut o scurtă prezentare a lucrării lui Kant Antropologia din punct de vedere pragmatic, ultima lucrare apărută în timpul vieţii filosofului (1800). Această antropologie este elaborată în urma unor notiţe de curs kantiene.

În capitolele următoare am prezentat diferitele trăsături şi ipostaze ale fiinţei raţionale, ale omului aşa cum reies ele din filosofia lui Kant. Am vizat în lucrare numai perioada criticistă. Astfel am avut în vedere omul ca fiinţă raţională înzestrată cu conştiinţă de sine. În prima Critică conştiinţa de sine este prezentată în forma conştiinţei propriei experienţe. Cunoaşterea omului are două surse: sensibilitatea şi intelectul care sunt facultăţile intuiţiilor şi conceptelor. Conceptele ce nu pot fi presupuse în experientă sunt categoriile. Categoriile sunt formele noastre de gândire. Condiţiile în care se aplică categoriile sunt principiile. Suma acestora defineşte limitele pretenţiilor noastre la o cunoaştere a priori. Conştiinţa de sine cere ca lumea să apară conform categoriilor. O descriere sumară a perspectivei noastre este oferită de “umanitatea transcendentală a apercepţiei”.

Filosofia critică kantiană ne oferă o perspectivă asupra omului ca scop final. Omul este un scop în sine şi nu trebuie folosit ca mijloc, este scop obiectiv a cărei existenţă este prin ea însăşi un scop. Omul este de asemenea fiinţă raţională, fiinţă liberă. Fără libertate omul n-ar putea fi moral. Faptele morale nu pot fi efectuate decât de o voinţă autonomă, iar autonomia voinţei presupune libertatea, adică posibilitatea de a îndeplini imperativul categoric. Moralitatea poate fi exprimată numai în imperative categorice. Ele se întemeiază numai pe raţiune. Formulările imperativului categoric susţin gândirea morală obişnuită aşa cum percepţiile sintetice a priori ale intelectului susţin cunoaşterea ştiinţifică comună. În faţa legii morale toţi oamenii sunt egali. Imperativul categoric interzice toate formele de constrângere arbitrară. Judecata morală priveşte intenţia bună sau rea a unei acţiuni. Legea morală se manifestă în agentul moral. Valoarea agentului moral constă în capacitatea de a rezista înclinaţiilor. Un aspect al fiinţei umane cu relevanţă pentru antropologie este cel de demnitate. Pentru Immanuel Kant conceptul de demnitate este fundamental. Demnitatea este definită de către Kant ca fiind valoarea lucrurilor preţuite pentru ele însele. Menirea omului în univers este pentru Kant cultura. Ea este concepută ca o relaţie între natură şi moralitate şi cum libertatea este baza moralei, nici fundamentele normative de culturi sau mai pot fi pur şi simplu naturale. Oamenii nu s-au creat pe ei înşişi, deci sunt supuşi cum şi cultura este supusă odată cu ei condiţiilor naturale, care, întrucât omul este liber nu trebuie confundate cu directive naturale sau imperative. Natura lasă nehotărât ceea ce pot întreprinde oamenii pe baza pusă de ea. Immanuel Kant consideră că omul aparţine a două lumi: lumii sensibile şi celei suprasensibile. Ca fiinţă aparţinând lumii sensibile se ghidează după doctrina fericirii întemeiată pe principii empirice iar ca fiinţă inteligibilă are ca doctrină morala, întemeiată pe principii raţionale, pe conceptul libertăţii ce presupune legea morală. Obiectivul acţiunii subiectului inteligibil care este Binele Suveran condiţionează scopul subiectului empiric, fericirea.

În ultimul capitol am prezentat succint interpretarea de către Viorel Cernica. Aceasta consideră că referirile la om din opera kantiană se prezintă în forma unui proiect antropologic. De asemenea, am prezentat câteva consideraţii de-ale lui Noica referitoare la interpretarea heideggeriană a filosofiei lui Kant.

Introducere – conceptul antropologiei la Kant

Această lucrare îşi propune să evidenţieze referirile la om din opera kantiană ce pot fi considerate elemente de antropologie. Aceste elemente le regăsim în opera kantiană din perioada criticistă.

Am urmărit prezentarea concepţiei kantiene potrivit căreia omul este scop în sine şi scop final al existenţei lumii, caracterizat atât prin moralitate cât şi prin fericire.

Lucrarea de faţă nu işi propune interpretarea filosofiei lui Kant ca antropologie, o astfel de interpretare fiind neadecvată, după cum menţionează şi C. Noica într-un studiu despre punctul de vedere al lui Heidegger asupra filosofiei critice kantiene .

În elaborarea lucrării am ţinut cont de următoarele; Kant scrie o Antropologie ( Anthropologie in pragmatischer Hinsicht abgefasst Antropologie considerată din punct de vedere pragmatic ), apărută în 1798, după publicarea Criticilor. “Numesc pragmatică legea practică, determinată de mobilul fericirii” . Punctul de vedere pragmatic se referă la faptul că omul se interesează de ceea ce a făcut el din sine însuşi si nu de ceea ce a făcut natura din el (aceasta fiind perspectiva antropologică din punct de vedere fiziologic). “Lucrarea se deschide cu o prefaţă care tratează despre dificultăţile metodologice ale cunoaşterii omului. Lipseşte în schimb o introducere (aproape întotdeauna prezentă la Kant) care să-i prezinte structura şi desfăşurarea.

Prima parte (Didactica antropologică) se ocupă de facultăţile umane şi de întrebuinţarea lor, chiar şi în aspectele cele mai concrete, chiar anecdotice, ale existenţei. Kant dezvoltă îndeosebi o reflecţie asupra simţurilor, şi găsim şi o <<apologie în favoarea sensibilităţii>> (cartea I: Desprea facultatea cunoaşterii)” .

Cartea a doua, Sentimentul de plăcere şi de neplăcere, analizează diversele modalităţi de plăceri. Printre acestea se numără şi plăcerea intelectuală. În această carte se face distincţia între idei şi concepte.