Copingul ca Mecanism de Gestionare a Stresului Ocupațional

Rezumat

Lucrarea de faţă îşi are menirea de a trata un subiect care, deşi nu a cunoscut suficiente cercetări, prezintă mai multe abordări şi teoretitizări. Termenul de „coping” a fost folosit în literatura de specialitate pentru a desemna modalităţile individului de a face faţă stresorilor din mediu. A fost abordat atât ca trăsătură sau stil, cât şi ca un proces în care individul depune efort pentru a gestiona stresul, de a-l elimina sau măcar de a-l reduce. Copingul relaţioneză direct cu starea generală de bine (well-being), existând chiar o relaţie de reciprocitate între ele, având în vedere că se pot influenţa una pe alta.

1. Definiţie. Caracteristici. Provenienţă

Noţiunea de “stres” a căpătat o valenţă deosebită în utimele decenii, în aşa fel încât s-a descoperit că el poate reprezenta cauza unor numeroase boli şi afecţiuni cardiace cu care se confruntă oamenii. Astfel, este inevitabil să nu se pună întrebarea dacă există anumite strategii sau mecanisme prin care individul poate face faţă surselor de stres cu care acesta intră în contact, în special referindu-ne la cele de la locul de muncă, şi cum anume se manifestă acestea. Este o întrebare la care literatura de specialitate ne poate răspunde.

Termenul generic folosit este cel de „coping”. Acesta a fost teoretizat de Lazarus şi Folkman (1984), definindu-l ca fiind „efortul cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni, sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale”. Cu alte cuvinte, se poate spune că individul, în situaţia în care se întâlneşte cu un factor ameninţător, mai precis cu o situaţie de stres, el depune efort, atât din punct de vedere cognitiv, cât şi comportamental, pentru ca acesta să fie anulat sau măcar diminuat. Este o modalitate a subiectului de a gestiona condiţiile vieţii care sunt percepute ca fiind stresante şi de a se adapta la acestea.

Deşi termenul de „coping” nu a fost utilizat şi analizat foarte mult până în anii 1970, ideea de bază nu era nouă. Noţiunea era des folosită, aşa cum reiese din istoria modernă a psihologiei clinice şi psihiatrice, unde se menţionează termenul de „apărare a ego-ului”. Susţinătorii acestei abordări vedeau copingul şi apărarea ego-ului ca reflectând diferenţa dintre sănătate şi patologie. Conform acestora, copingul este o modalitate matură de a face faţă situaţiilor stresante, în timp ce apărarea este un efort nevrotic prin care individul se adaptează la stres, acesta aflându-se departe de realitatea palpabilă (Lazarus, 1999, p.103).

Referitor la caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă pleacă, mai întâi, de la premiza că acesta înseamnă un efort conştientizat de către individ şi care este direcţionat către modalitatea în care factorul stresant este perceput. A doua premiză se referă la procesualitatea copingului, format din trei etape: anticiparea situaţiei (individul analizează ce anume implică confruntarea cu situaţia stresantă), confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei, analizarea semnificaţiei situaţiei actuale pe care o are pentru individ (Popa-Velea, 1999).

Stresul şi coping-ul se influenţează reciproc, având în vedere faptul că atunci când mecanismele de coping sunt ineficiente, nivelul stresului creşte. Pe de altă parte, dacă modalităţile de gestionare a stresului sunt eficiente, acesta din urmă va scădea (Lazarus, 1999, p. 102).

2. Copingul ca trăsătură sau stil

Lazarus (1999, p.104) menţionează că mecanismul de coping poate fi văzut ca trăsătură sau stil din trei puncte de vedere. Primul se referă la faptul că mecanismele de coping au grad de stabilitate la aceeaşi persoană în timp şi în orice condiţii prin corelarea gândurilor şi acţiunilor de coping. În al doilea rând, dispoziţiile sau trăsăturile de personalitate pot influenţa modalităţile de coping stabile. Stabilitatea acestora poate depinde şi de fixarea unui obiectiv sau de credinţa în ceva. În al treilea rând, anumite condiţii de mediu sunt făcute echivalent funcţionale de către o trăsătură. Dispoziţiile de personalitate care influenţează stilul de coping sunt: scopurile, credinţele despre sine şi despre lume şi resursele personale.

3. Copingul ca proces

Copingul este contextual

Pe de altă parte, copingul ca proces, teoretizat de Lazarus (1999, p.111), presupune efortul de a gestiona stresul psihologic. Abordarea procesuală susţine ideea conform căreia nu există strategii universal utilizate eficiente sau ineficiente de coping, deoarece acesta depinde de mai mulţi factori cum ar fi: tipul ameninţării, persoana şi caracteristicile acesteia, stadiul în care se află stresul, starea de bine (well-being) etc. Prin urmare, acest proces de coping nu poate fi decât contextual. Dacă ar fi să ne referim la stresul ocupaţional, individul va activa mecanismele de coping în funcţie de gradul stresului, de modul şi impactul factorului stresant atât asupra indvidului, cât şi asupra vieţii profesionale şi personale.

Autorul exemplifică acest aspect prin negare. Negarea, deşi de cele mai multe ori poate avea un efect negativ asupra individului, depărtându-l de realitate, există anumite circumstanţe în care poate avea beneficii, în special cele din viaţa personală, cum ar fi cazurile de boală care sunt ameninţătoare pentru viaţă sau pe perioada spitalizării, având în vedere că poate avea efectul unui antidot ce conduce la recuperarea pacientului. Pe de altă parte, este posibil ca în cazul stresului la locul de muncă, negarea să fie o strategie care ar putea duce numai la efecte negative atât asupra vieţii personale, cât şi asupra vieţii profesionale. De exemplu, în cazul în care individul se confruntă cu ambiguitatea de rol sau de sarcină, negând realitatea este inevitabilă scăderea performanţei şi a randamentului acestuia. Aflându-se în situaţia în care el nu ştie ce are de făcut şi folosind ca mecanism de coping negarea, cu singuranţă acest individ se îndreaptă către eşec. De aceea, este imperios să fie studiat contextul pentru a vedea cazurile în care negarea poate fi utilă sau nu.