Detecția comportamentului simulat

Conduita de simulare reprezintă una din problemele complexe ale psihologiei judiciare. Deşi în viaţa curentă rolul simulării are preponderent o importanţă teoretică, acesta capătă un caracter de răspundere atunci când devine instrumentul descoperirii acelor simulări legate de fapte cu repercursiune sociale grave .

Comportamentul simulat (disimulat) reprezintă refuzul de a mărturisi şi de a recunoaşte o atitudine reală faţă de o persoană oarecare sau încercarea de a-şi camufla faţă de sine însuşi o dorinţă pe care totuşi o simte . Prin caracterul său intenţionat, care-l deosebeşte de simpla eroare, acesta are o determinare cognitivă superioară .

Comportamentul are o latură direct observabilă, aparentă – cum ar fi limbajul vorbit sau gestul, mişcarea corpului sau a membrelor ori expresivitatea feţei, şi o latură inaparentă – comportamentul interior, activitatea ideo-motorie, micromişcările laringelui în limbaj intern, activitatea ritmului cardiac modificat ca răspuns la o incitare, modificarea de volum a vaselor sangvine etc . Literatura de specialitate evidenţiază insensibilitatea emotivă ca unul dintre factorii ce pot determina negativ direcţia simulării. Cu toate că poate fi acceptată o asemenea insensibilitate, practic nu poate fi vorba de o insensibilitate totală, mai ales că aparatele moderne înregistrează şi alţi parametrii (activitatea electrică a scoarţei cerebrale, comportamentul ocular etc) imposibil de controlat chiar şi de către persoanele care afişează o lipsă a sensibilităţii emotive şi o stăpânire de sine peste limita normalului .

Imposibilitatea unei simulări sau a unei disimulări perfecte se datorează şi relaţiilor strânse dintre manifestările psihice şi cele fiziologice (greu de stăpânit), descoperirea comportamentului real fiind accesibilă pentru un observator avizat . O descoperire extrem de relevantă este că, atunci când adevărul sau minciuna sunt secundare răspunsului opus, ele generează diferenţe mai mari faţă de diferenţele constatate atunci când sunt răspunsuri iniţiale. Astfel, minciuna care urmează adevărului este mai costisitoare ca acurateţe şi timp decât minciuna iniţială care nu urmează adevărului. Argumentele ştiinţifice evidenţiază faptul că simularea nu este un comportament singular, ci mai degrabă o etichetă, un concept umbrelă în spatele căruia se ascund procesări cognitive şi mecanisme neuronale diferite. Drept urmare, minciunile premeditate, care dezvoltă o parte corectă a unei poveşti, implică regiuni corticale diferite faţă de minciunile spontane.

Orice formă de comportament are, în primul rând, o expresie motorie, lucru valabil pentru ambele aspecte ale comportamentului, atât aparent cât şi inaparent . Acţionăm într-un mod nesănătos atunci când negăm sau reprimăm problema sau, pur şi simplu, ne dorim ca ea să dispară imaginându-ne o stare mai agreabilă. In loc să ne confruntăm cu impasul şi să îl tratăm, manifestăm o preocupare constantă de a scăpa de el. Insă problema nu dispare şi, chiar dacă mintea ne zboară în altă parte, reacţa corpului rămâne .

Pentru înţelegerea comportamentului este foarte importantă stabilirea corespondenţelor între aspectul neurofiziologic şi cel comportamental. Relaţiile dintre fenomenele neurochimice şi modificările fundamentale în plan comportamental sunt extrem de complexe şi iau diferite forme, de la simpla variaţie concomitentă, la cauzalitate şi interdeterminare.

Abordarea experimentală a comportamentului simulat, din perspectiva istoricului recent, a inclus teorii ştiinţifice, tehnici şi metode dintre cele mai variate, mai mult sau mai puţin bazate pe argumente solide, cu aplicabilitate juridică, etice sau empirice ori lipsite de obiectivitatea ş rigurozitatea metodei ştiinţifice. Astfel, de-a lungul timpului, s-au folosit drept metode şi tehnici de subminare a simulării: agenţii farmacologici, testul situaţional, înregistrarea potenţialelor evocate, metoda detectării stresului din voce, detectarea stresului emoţional în scris, metoda experienţei motrice, metoda asociaţiei libere, poligraful, stimularea magnetică transcraniană (TMS), electroencefalografia (EEG), magnetoencefalografia (MEG), captarea unor imagini termice la nivelul feţei, imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI), testul comportamental (TR-TIA). Ca posibile alternative ale poligrafului au fost acceptate doar două dintre aceste tehnice, mai exact electroencefalografia şi imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională.