Diferențe de Gen și Vârstă în Depresia la Persoanele Divorțate

1. Introducere

Foarte puţine cupluri anticipează, atunci când se căsătoresc, că mariajul lor poate fi ameninţat, într-o bună zi, de probleme majore, care să se finalizeze prin divorţ. Aceasta, în condiţiile în care majoritatea căsniciilor se confruntă, la un moment dat, cu probleme de cuplu. Diferenţa constă în aceea că unele dintre ele sunt capabile sa rezolve singure aceste probleme sau cu ajutorul prietenilor, rudelor sau specialiştilor, iar altele decid sa divorţeze.

Cercetările (Broman, 2002) arată că persoanele căsătorite se gândesc adesea la posibilitatea divorţului, chiar dacă nu şi materializează ideea. Astfel:

-părinţii se gândesc la posibilitatea unui divorţ mai frecvent decât o fac cei care nu au copii;

-cei care se plâng de propriul mariaj se gândesc de 2,3 ori mai mult la soluţia divorţului;

-există o probabilitate de 2,46 ori mai mare pentru persoanele care s-au gândit să divorţeze de partener ca, după trei ani, să fie divorţate;

-persoanele cu o satisfacţie maritală scăzută sunt de două ori mai probabil sa divorţeze;

-cei care sunt trişti, adesea, din cauza mariajului, sunt de 1,58 ori mai probabil să divorţeze.

Aproximativ 90% din cei care se gândesc sa intenteze un proces de divorţ recurg, în final, la acesta.

Sociologul Jean Veevers, citat de Bird & Melville (1994), este de părere că divorţul a devenit un eveniment „normal", pe care îl experimentează majoritatea cuplurilor, direct sau indirect, într-un anumit moment al existenţei lor. Unele persoane îl trăiesc prin traume emoţionale severe, altele îl descriu ca pe un episod neplăcut din viaţă, de scurtă durată (rezultatele studiilor lui Albrecht, din 1980, evocă acest fapt), existând şi o a treia categorie, care îi recunoaşte efectele pozitive (persoaneie divorţate, participante la studiul lui Brown, Feldberg, Fox & Kohen, din 1976, au descris divorţul ca pe o experienţă fortifianta. care le-a crescut independenţa personală, le-a oferit un nou sens al competenţei şi al controlului, le-a îmbunătăţit relaţiile cu copiii şi le-a oferit posibilitatea de a-şi dezvolta propriile interese).

Mulţi ani, femeile au fost cele avantajate în cadrul unui proces de divorţ şi aceasta pentru a balansa faptul că lumea în care trăiau era o „lume a bărbaţilor". în mod tradiţional, femeia era considerată sexul slab, sexul ce trebuia protejat. în prezent, însă. lucrurile s-au schimbat: divorţul a devenit un „câmp de luptă", în care femeia nu mai deţine, în totalitate, puterea, iar bărbatul nu pierde, automat, tot. Cu toate acestea, femeile sunt mai optimiste în ceea ce priveşte disoluţia maritală şi experienţa divorţului decât bărbaţii (Kitson & Holmes, 992). Este adevărat, însă, că tot femeile prezintă, în număr mai mare decât bărbaţii, distres şi tulburări de sănătate, în urma experimentării divorţului (Kitson & Holmes, 1992).

Realitatea arată că bărbaţii sunt mai rezistenţi la presiunea psihologică şi consecinţele unui divorţ şi că femeile au reacţii opuse. Bărbatul ignoră ceea ce i-a oferit femeia de lângă el, alături de care a fost, cândva, fericit, pentru că ar fi „nedemn" pentru el să se considere prizonierul trecutului. El se proiectează în viitor cu aceeaşi uşurinţa cu care îşi uită trecutul. Femeia, în schimb, nu are resorturi psihologice asemănătoare. Ea este fixată în trecutul relaţiei şi mai puţin dispusă să scruteze viitorul singurătăţii sale. Ea lucrează, mai curând, cu valorile prezentului şi adoptă, de regulă, o atitudine defensivă. Din această perspectivă, femeile par candidate mai probabile la depresie. Nu este, însă, cazul tuturor femeilor: femeile agresive nu gândesc asemănător celor resemnate. Ele pun capcane, obstacole, emit revendicări în calea bărbaţilor care pleacă. Vor să distribuie, în mod egal, efectele tensiunii sau, dacă se poate, să le transfere, în totalitate, acestora, evitând, în acest fel, depresia.

In ceea ce priveşte tinerii, se pare că aceştia trec mai uşor peste un divorţ. Jean Veevers (1991) este de părere că, atunci când persoana implicată este tânără, şi adaptarea la divorţ se realizează mai bine.

O posibilă explicaţie pentru constatarea lui Veevers este aceea că persoanele tinere nu stăpânesc, cognitiv, aria implicaţiilor unei căsătorii. în lipsa unei educaţii minimale despre ceea ce semnifică, o dată cu căsătoria, aria de responsabilităţi emergente în timp, căsătoria pare un joc format numai din „sancţiuni premiale": iubire, bunuri, pe care, eventual, le dobândesc prin darurile de căsătorie de la părinţi sau naşi. Pentru că nu sunt deprinşi să ..gândească individual", tentaţia de a „gândi în doi" este mai puternică. Nici soţul, nici soţia nu iau în calcul posibilitatea despărţirii. La instalarea „gândirii comune", de după acomodarea celor două personalităţi în formare, spectrul răului este alungat conştient pentru că ar putea imacula proiectele optimiste şi, întrucât această posibilitate nu este conştientizată, apariţia divergenţelor conduce direct la sfârşitul despre care discutăm: divorţul. Uşurinţa cu care s-a întemeiat o căsătorie este direct proporţională cu uşurinţa cu care se decide divorţul. în acest sens. tinerii trec mai uşor peste acest moment tensionant din viaţă.

La persoanele mai mature, cu ceva experienţă de viaţă sau / şi în căsătorie, tendinţele se manifestă diferit. Acestea au experimentat atât „gândirea în comun", cât şi „gândirea individuală", au rulat ipoteze, au propus şi realizat compromisuri, cu alte cuvinte, au încercat să se adapteze una cu cealaltă, poate chiar au reuşit. Mai mult decât atât, dacă, înainte de 1990, era mai simplu şi mai firesc să ai strictul necesar pentru comfortul familial (însemnând casă, maşină, un serviciu onest, prieteni de aceeaşi condiţie), în zilele noastre, un divorţ înseamnă distrugerea acestei sume de rechizite, obligatorii pentru o viaţa familială decentă. Durata căsătoriei ar trebui să conducă la o anume stare de maturitate relativă faţă de posibilitatea divorţului. In acest sens, este posibil ca persoanele mai mature să treacă mai greu peste un proces de divorţ.

Date fiind cele prezentate mai sus, mi s-a părut interesant de investigat în ce măsură depresia, ca modalitate de adaptare la divorţ, se manifestă diferit, în funcţie de genul, respectiv, vârsta persoanei implicate.

2. Cadru teoretic

2.1. Divorţul

2.1.1.Dimensiunile divorţului

Doar 1 din 10 mariaje începute în anii 1900 a sfârşit prin divorţ. Majoritatea disoluţiilor maritale se datorau morţii unuia dintre parteneri. începând de la mijlocul anilor 1970, numărul căsătoriilor sfârşite prin divorţ a crescut considerabil, întrecându-1 chiar pe cel al mariajelor întrerupte datorită morţii (Cherlin, 1993). Este interesant de notat faptul că, începând din 1986, rata divorţurilor a crescut considerabil în ţările industrializate, cu excepţia Italiei si Japoniei, ceea ce sugerează că instabilitatea relativă a căsătoriilor moderne este influenţată de schimbările care au loc pe plan social, precum şi de perturbările produse în stilul de viaţă (Sorrentino, 1990).

Este de notat faptul că statisticile arată câte cupluri sunt, legal, divorţate, dar nu şi câte cupluri sunt eşuate. Din nefericire, şi procentul căsătoriilor fericite este în continuă scădere. O cercetare realizată în SUA, în anul 2000, arată că, dacă, in 1976, 54% dintre persoane declarau că sunt fericite în căsnicie, în 1996, doar 38 % şi-au exprimat satisfacţia în ceea ce priveşte propriul mariaj.