Drogurile în viața oamenilor

Scurt istoric

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut proprietăţile drogurilor. Acestea erau folosite în cadrul ceremoniilor religioase, al ritualurilor mistice, în scopuri terapeutice, dar şi pentru a induce o stare de plăcere, având în vedere tocmai efectele pe care drogurile le produc asupra organismului uman.

Astfel, în urmă cu circa 7.000 de ani, macul, din care se producea opiul şi derivatele sale, era menţionat în tăbliţele sumerienilor din Mesopotamia. Prin intermediul babilonienilor, proprietăţile terapeutice ale macului sunt cunoscute apoi în Persia şi în Egipt. Grecii şi arabii utilizau opiul în scopuri terapeutice şi ca analgezic pentru a calma durerea, tusea şi diareea. În Grecia, macul era considerat un simbol al fecundităţii. Theofrastus (373-287 î.Hr.) menţionează o otravă preparată din cucută şi suc de mac, care ucide uşor şi fără dureri.

Descoperirile arheologice din America de Sud au demonstrat faptul că amestecatul frunzelor de coca se practica încă din anul 3.000 î.Hr., dinainte de apariţia Imperiului Incaş, cocaina reprezentând un simbol sacru pe care zeul soarelui l-a dăruit fiului său, Marele Inca.

Tentaţia de a ajunge la stări de euforie îşi are rădăcina în timpuri de mult apuse. Chiar pe vremea dacilor şi a romanilor se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace şi halucinogene (cânepa indiană).

Planta Cannabia Sativa, cunoscută sub denumirea de cânepa indiană, este originară din Asia Centrală, fiind menţionată într-un document în China în jurul anilor 2.700 î.Hr., însă se presupune că aceasta era utilizată de oameni cu foarte mult timp înainte. Arheologii au descoperit, în ruinele unui sat din China existent cu 10.000 de ani în urmă, fragmente dintr-un vas în care erau încorporate fibre răsucite de cânepă.

Cauzele care au dus la apariţia drogurilor au fost de regulă războaiele. Efectele drogurilor erau "benefice" pentru armatele diverselor popoare care trebuiau să reziste în regim de război, de multe ori fără hrană şi fără apă. Aşa au luat naştere substantele excitante, droguri în formă primară. Tot războaiele au dus la dezastre umane. Astfel, în secolul al XVII-lea s-a descoperit morfina, un medicament care calma durerile provocate de răni. Cu timpul s-a realizat că morfina administrată în mod repetat duce foarte repede la dependenţă fizică şi psihică. S-a căutat un înlocuitor şi prin derivarea morfinei cu opium-ul s-a descoperit heroina, care iniţial se credea că nu dă dependenţă aşa de mare ca morfina. În realitate, dependenţa de heroină este de şapte ori mai mare decât cea de morfină.

După Primul Război Mondial, aceste substanţe au început să fie consumate în toată lumea. Până la sfârşitul anilor '30, ele erau legale. Comercializarea lor, în timp, a dus la profituri enorme scoase în afara legii, drogurile au devenit o sursa inestimabilă pentru piaţa neagră. Flagelul comerţului ilicit de stupefiante pornit din America de Sud şi Orientul Mijlociu a cuprins întreaga planetă.

România, prin aşezarea sa geografică este ţară de tranzit dinspre Orientul Mijlociu către Europa de Vest. Ca orice ţară de tranzit, în timp, a devenit şi consumatoare. Vânzătorii de iluzii au dus standardul morţii albe şi prin baruri, discoteci, case de ţigani şi chiar la colţ de stradă. Traficul de stupefiante a devenit cea mai rentabilă afacere din România, câştigându-se astfel sume fabuloase. Impactul a fost foarte mare în rândul tinerilor care din curiozitate, teribilism sau solidaritate faţă de anturaj, au început să consume.

Societatea românească a fost luată prin surprindere de acest flagel al drogurilor, ivindu-se astfel probleme foarte grave atât în justiţie, cât şi în lumea medicală. Reacţiile stângace şi întârziate ale autorităţilor au favorizat fenomenul toxicomaniei care a ajuns să fie devastator. Locuinţa unui toxicoman este gura iadului, anti-camera morţii totale.

Fenomenul toxicomaniei ia amploare pe zi ce trece. Deşi dependenţii de droguri sunt considerati nişte delicvenţi, ei sunt în realitate oameni bolnavi, ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor.

Drogurile şi efectele acestora

Drogul in sens farmacologic este o substanţă utilizată sau nu în medicină, a carei folosire abuzivă poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mintale, ale percepţiei şi ale comportamementului. În sensul dat de către convenţiile internaţionale, prin drog înţelegem substanţele supuse controlului prin Convenţia Unică asupra stupefiantelor din 1961 şi substanţele psihotrope al căror control este prevăzut de Convenţia din 1971. Convenţiile şi protocoalele aplicabile drogurilor, au dat substanţelor psihotrope un sens particular, diferenţiindu-le de stupefiante.

În acest caz nu vom face referire la alcool, tutun şi cofeină, societatea privindu-le ca fiind diferite de celelalte droguri. Acest curs se referă în special la folosirea drogurilor ilegale. Abuzul acestora poate duce la afectarea fizică şi psihică, iar prin acţiunile celor care le folosesc, afectează şi comunitatea.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte abuzul de droguri ca fiind orice utilizare excesivă, continuă ori sporadică, incompatibilă sau în relaţie cu practica medicală a unui drog.

Consumul poate fi:

• excepţional, în scopul de a încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a continua însă;

• ocazional, sub formă intermitentă, fără a ajunge la dependenţă;

• episodic, într-o circumstanţă determinată;

• sistematic, caracterizându-se prin dependenţă.

În toxicomanie, înclinaţia de a consuma droguri conduce la o stare de subordonare, de cele mai multe ori tiranică, a unui individ faţă de un drog care îi condiţionează comportamentul, existenţa, relaţiile familiale şi sociale.

Dependenţa este starea fizică sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui organism cu o substanţă, caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele psihice şi pentru a evita suferinţele.

Toate drogurile adictive au două lucruri în comun: ele produc iniţial un efect de plăcere (“high”) urmat de un recul al unor efecte neplăcute. Acest lucru se întampla ca efect al supresiei producţiei normale al unor substanţe chimice în creier, care in mod normal produc efectul de “plăcere”. După suprimare, creierul intră într-o stare de depresie. El necesită din punct de vedere fizic mai mult drog ca să ajungă la normal şi să se simtă bine din nou. Acest ciclu de plăcere/tensiune duce la o pierdere fizică a conrolului asupra utilizării drogului.

Există variate necesităţi ale corpului cum ar fi: foame, sete, sex, prietenie. Când aceste nevoi sunt satisfacute sau când durerea dispare, un semnal este trimis la celulele creierului, care fabrică o substanţă chimică drept semnal de recompensă. Această substanţă chimică ajunge şi stimulează centrul recompensării (“zona plăcerii”), ducând la o senzaţie de plăcere, de “high”. Majoritatea drogurilor care duc la dependenţă sunt capabile să producă efecte de “bine”, mimând un mesager (o substanţă) secretat în mod normal de creier (care în mod obişnuit produce o senzaţie de “bine”). Un exemplu sunt narcoticele care mimează endorfinele (analgezic natural). Acest lucru scurtcircuitează mecanismele de supravieţuire, pentru că celulele centrului de recompensare din creier nu pot face diferenţa între un drog şi o substanţă naturală. Rezultatul este dependenţa.

Prima asociere cu consumul unui drog adictiv este depozitată în memoria subconştientului. Subconştientul învaţă, prin asocierea imediată, că utilizarea unui drog adictiv duce la plăcere. Subconştientul rememoreaza “high”-ul iniţial şi te forţează să doreşti această stare. În mod obişnuit o persoană care utilizează droguri adictive, nu ajunge la o stare intensă de “high” dacă este la prima doză. Consumatorul începe să utilizeze tot mai mult drog şi se străduieşte intens să ajungă la starea de vârf de placere. Starea de dependenţă este însoţită de toleranţă.

Toleranţa constă în dispariţia treptată a efectelor unei substanţe ce este administrată repetat, pe o anumită perioadă de timp, încât, pentru a obţine acelaşi efect se impune creşterea progresivă a dozei. Se caracterizează prin reversibilitate (dupa un timp de la întreruperea consumului se restabileşte sensibilitatea iniţială), specificitate (toleranţa nu este o proprietate generală pentru toate substanţele, ci numai pentru unele dintre acestea) şi selectivitate (toleranţa nu se instalează pentru toate efectele pe care le exercită o substanţă asupra unui organism). De menţionat că obisnuinţa nu crează însă o imunitate totală şi nelimitată în timp la organismul care s-a obişnuit cu toxicul. Efectul pe termen relativ lung este instalarea unei intoxicaţii cronice, cu consecinţe grave asupra stării de sănătate.