Elemente de psihologia persoanelor cu deficiență de auz

CAPITOUL I

INTELIGIBILITATEA VORBIRII LA PERSOANELE CU DEFICIENŢE DE AUZ

1. Modalităţi de investigare a inteligibilităţii vorbirii

Însuşirea şi dezvoltarea limbajului oral şi scris este studiată prin monitorizarea câtorva parametri. Sunt foarte numeroase studiile care investighează inteligibilitatea vorbirii din cauză că acest factor este considerat ca având o mare importanţă pentru integrarea în societatea auzitorilor, el fiind un criteriu esenţial în orientarea şcolară şi în cea profesională. Auzitorii tind să aprecieze nivelul dezvoltării limbajului verbal al copiilor surzi mai ales în funcţie de acest factor. Marea variabilitate de date privind acest parametru este dată şi de modul cum a fost apreciată inteligibilitatea, nu numai în funcţie de variaţiile propriu-zise ale acesteia datorate particularităţilor vorbirii subiecţilor investigaţi. Prin ascultare sau prin analize acustice şi fiziologice s-au stabilit următoarele particularităţi ale inteligibilităţii vorbirii la copiii cu deficienţe auditive:

- aritmia sau disritmia (încetinirea ritmului vorbirii, neregularităţi ritmice, pauze inadecvate în interiorul cuvintelor);

- pattern-uri intonatorii defectuoase (monotonie sau variaţii bruşte de intonaţie);

- nazalizare sau absenţa nazalizării;

- articulaţia defectuoasă, mari dificultăţi în realizarea coarticulaţiei;

- frecvenţa ridicată a fundamentalei obişnuite;

- pattern-uri respiratorii defectuoase, coordonări incorecte sau dificile ale organelor fonoarticulatorii.

Pentru aprecierea inteligibilităţii se apelează la evaluatori; aceştia pot să constituie un aşa numit “public indiferent” (nefamiliarizat cu vorbirea deficienţilor de auz) sau un “public avizat” format din persoane care lucrează cu aceşti copii. În funcţie de cine sunt evaluatorii, vor diferi aprecierile asupra gradului inteligibilităţii. Monsen (1983, citat de Lepot-Froment, 1999) a realizat un studiu prin care a urmărit surprinderea factorilor care influenţează evaluările inteligibilităţii pronunţiei. Prin utilizarea Scalei Ling, Scala de evaluare a nivelului fonetic s a constatat că fidelitatea inter-evaluării este mică. În aceste condiţii Monsen recomandă utilizarea procedurii SPINE, care constă în ascultarea vorbirii deficienţilor de auz (de preferinţă înregistrată) şi transcrierea a ceea ce au înţeles evaluatorii. În acest mod există posibilitatea confruntării materialului verbal original (dat spre a fi citit sau repetat de către persoanele cu deficienţă de auz) cu cel transcris şi devine posibilă realizarea de estimări cantitative şi calitative ale inteligibilităţii.

Prezentăm în continuare o sinteză a constatărilor asupra inteligibilităţii vorbirii la deficienţii de auz:

a ) Inteligibilitatea pronunţiei diferă în funcţie de natura materialului verbal prezentat: foneme, logatomi, cuvinte sau fraze şi în funcţie de componenţa fonologică şi de gradul de complexitate semantică şi sintactică.

b ) Inteligibilitatea pronunţiei sunetelor izolate a fost studiată de către Ciumăgeanu şi Guran (1964). Acest studiu conduce la o ilustrare cantitativă şi calitativă a defectelor fonologice şi a celor antropofonice, sugerând modalităţi de intervenţie adecvate pentru corectarea defectelor de articulaţie şi implicit pentru creşterea inteligibilităţii pronunţiei la copiii surzi.

c ) Contextul enunţului, gradul de complexitate, redundanţa mesajului influenţează inteligibilitatea vorbirii.

d ) Inteligibilitatea creşte dacă auditoriul îl vede pe emitent (locutor), dacă vorbirea este însoţită de Cued Speech sau AKA (sisteme de sprijin ale vorbirii), mai puţin dacă este însoţită de limbaj gestual.

e ) Se înregistrează diferenţe dacă vorbirea este spontană, reflectată, imitată sau după un text scris (după citire).