Influența maturizării socio afective asupra rezolvării de probleme

CUVINTE CHEIE:

maturizare socio-afectivă, rezolvare de probleme, dependenţă, ataşamentul, spaţiu-problematic , construirea operatorului, explorare euristică, „magic square”, „turnul din Hanoi”, problema „prizonierului”.

REZUMAT

În lucrarea de faţă am încercat să cercetăm dacă maturizarea socio-afectivă (sau dependenţa socio-afectivă) influenţează rezolvarea de probleme (mai ales rezolvarea unor probleme de perspicacitate). Maturizarea afectivă presupune stabilitatea vieţii afective, predominante unor sentimente superioare, mai ales a celor morale, prezenţa unei conştientizări a trăirilor personale precum şi a celor din jur. Maturizarea socială presupune abilitatea omului de a interactiona cu altii, de a se adapta la mediul social de apartenenţă, de a putea stabili relatii de orice tip cu alţi indivizi. Problema este definită ca o stare de dezechilibru, de nedeterminare, iar rezolvarea de probleme echivalează cu refacerea echilibrului, cu trecerea de la o stare calitativ inferioară la alta calitativ superioară. Sunt prezentate succint cateva aspecte teoretice importante. Am realizat o cercetare în care subiecţii imaturi socio-afectiv au fost comparaţi cu cei maturi socio-afectiv în ceea ce priveste rezistenţa lor în procesul de rezolvare a unor probleme. În urma prelucrării statistice a rezultatelor obţinute s-a dovedit că persoanele imature socio-afectiv renunţă foarte repede in cazul in care eşuează la primele incercari de a-si rezolva probblemele. Confirmarea ipotezei ne-a condus spre ideea că după primele dificultăţii întâmpinate, persoanele imature socio-afectiv abandonează rezolvarea problemelor. Persoanele mature din punct de vedere afectiv încearcă mai multe variante de soluţii si modalitaţi prin care pot trece de aceste obstacole, ceea ce îi conduce la rezolvarea problemelor sau la diminuarea numărului de probleme.

CAPITOLUL I.

MATURIZAREA SOCIO-AFECTIVĂ

Omul se află în permanentă interacţiune cu obiecte, fenomene, situaţii care au un ecou, o rezonanţă, care trezesc anumite trebuinţe, corespund sau nu unor nevoi, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile. Confruntarea dintre caracteristicile obiectelor, fenomenelor, situaţiilor şi nevoile, dorinţele şi aşteptările individului, are ca rezultat fenomenele afective. Ele reprezintă cea de-a doua categorie de componente stimulativ-energetice ale sistemului psihic uman.

1.1 Definirea noţiunii de afectivitate

Afectivitatea este o noţiune extrem de răspândită şi cu înţelegere destul de vagă care înglobează cele mai complexe şi diferite stări afective (emoţiile, pasiunile, sentimentele, anxietatea, angoasa, tristeţea, bucuria şi chiar senzaţiile de plăcere şi durere).

Jean Piaget considera că afectivitatea este componenta energetică a comportamentelor, în timp ce inteligenţa şi procesele cognitive reprezintă latura instrumentală. Paul Popescu-Neveanu definea afectivitatea ca „fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect şi care se produce în măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului şi este totodată, vibraţia expresivă a subiectului social în lumea sa, o lăuntrică melodie existenţială ce erupe în acţiune şi reorganizează lumea. Emoţia este nu numai trăire subiectivă, dar şi comunicare evaluativă, este nu numai o funcţie dinamico-energetică selectivă, vectorială dar şi o conduită afectivă”. În cadrul proceselor afective important este nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care o are acesta pentru subiect. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Acest fapt explică de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor persoane diferite. Chiar la una şi aceeaşi persoană un acelaşi obiect produce stării afective diferite în momente distincte: într-un moment el a satisfăcut integral cerinţele persoanei respective, iar în alt moment a satisfăcut parţial sau chiar deloc cerinţele. În cazul în care ceea ce se află în ambianţă concordă cu nevoile omului, apar procese afective pozitive care susţin apropierea şi interacţiunea cu respectivele aspecte ale realităţii, în timp ce dezacordul produce procese afective negative care-l îndepărtează pe om de obiecte şi situaţii, îi blochează legăturile, îi paralizează iniţiativele. Mecanismele afective disponibilizează energia sa în timpul confruntărilor dintre om şi lume, permite „urgentarea adaptării energetice” la mediu şi în acelaşi timp, modularea cantitativă şi calitativă a acesteia în raport cu situaţia concretă, precum şi în orientarea pe care o dau trăirile afective.