Integrarea profesională a tinerilor cu handicap

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Protecţia şi asigurarea tinerilor cu handicap, reprezintă un subiect de bază în cadrul programului mondial de acţiune privind persoanele cu disabilităţi.

În acest context, privind formarea personalităţii tânărului cu nevoi, trebue să devină preocuparea prioritară nu doar a specialiştilor înguşti, fie psihologi, pedagogi, geneticieni, biologi sau medici, ci, de asemenea, trebuie să-şi facă loc printre priorităţile de investigaţie a întregului spectru al universului ştiinţific.

Civilizaţia contemporană, prin obiectivul şi menirea sa exclusivistă pe de o parte, tinde să accelereze ritmurile vieţii: tehnice, informatice, sociale, politice, militare, biologice, psihice etc., iar pe de altă parte, tocmai din această cauză, prin ridicarea nivelului intelectual minim, involuntar, tinde să excludă din circuitul social, ca şi din sfera concurenţială, o bună parte din populaţie, incluzând persoane cu disabilităţi şi necesităţi speciale, categorie ce înregistrează, îndeosebi pe parcursul ultimilor ani, o creştere semnificativă.

Ajutorul şi asistenţa psihopedagogică şi medicală acordată cât mai precoce, chiar în primele clipe de viaţă sau poate mai devreme, prin profilaxia şi preîntâmpinarea apariţiei unor astfel de malformaţii şi maladii, poate salva vieţi şi este necesar să devină prioritară între multitudinea de resurse de ameliorare a stării persoanelor afectate.

Una din problemele tinerilor cu handicap care este o categorie a populaţiei cu o poziţie evident dezavantajată faţă de alte categorii de oameni, aceasta fiind ca una din problemele majore şi ea poate fi soluţionată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună credinţă din domeniile: politică, social, afaceri, ştiinţă, cultură.

Gradul de civilizare a societăţii în mare măsură este determinată de atitudinea faţă de tinericu nevoi speciale. Crearea condiţiilor pentru educaţie şi învăţămînt, adaptare si integrare socială a copiilor ce respectiv constituie şi un obiectiv principal al oricărui stat şi a comunităţii mondiale în general.

Tema mai poate fi actuală şi prin stringenţa diferenţiere a tinerilor cu handicap, care este determinată de particularităţile individual-tipologice anormale şi asigură realizarea maximală a posibilităţilor de cunoaştere a acestora. Diferenţierea diagnozelor este o problemă fundamentală a ştiinţei defectologice, o acţiune complexă care se realizează interdisciplinar (medicină, psihologie, pedagogie, etc.) axîndu-se pe particularităţile dezvoltării psihofizice individuale. Problema disabilităţii în rîndurile tinerilor cu handicap este una dintre cele mai acute nu numai în domeniul de ocrotire a mamei şi a tânărului dar şi în viaţa socială a ţării.

Actualitatea temei mai este determinată şi de un număr mare de factori:

a) nivelul înalt al disabilitatii şi tendinţa generală de creştere a acestuia cu implicaţii asupra stării de sănătate a tinerilor cu handicap şi resursele muncitoare ale societăţii.

b) apariţia în familie a unui adult ce are disabilitate; în 20% din cazuri afectează planurile profesionale a părinţilor dar mai ales a mamelor, în 80% din cazuri mamele ce cresc şi educă tinerii cu disabilitate neuro-psihic renunţă la activitatea lor de muncă.

c) se dereglează climatul psihologic în familie: 3% din familii se destramă, 9,2% din toţi încep să facă abuz de alcool.

d) se măresc cheltuielile statului pe contul pensiilor, subvenţiilor, serviiciilor medicale acordate copiilor ce au o disabilitate.

e) într-o măsură oarecare tinerilor cu handicap cît şi celelalte categorii de dezavantaje ce au alte tipuri de disabilitate influienţează situaţia demografică în ţară.

Resursele de ameliorare a dezvoltării tinerilor cu handicap şi familiei sale constituie o temă de o deosebită actualitate pentru psihologia specială contemporană, atât de la noi, precum şi de peste hotare şi reprezintă un obiect extrem de valoros al studiului ştiinţific.

În România există un număr mare de tineri cu handicap , ca circa 1000 tineripe an iar incidenţa acestora este în continuă creştere. Fiecare dizabilitate în parte se întîlneşte rar dar luate împreună ele afectează circa 10 % din tinerice constitue un compartiment important.

În această ordine de idei, menţionăm că în ştiinţa psihopedagogică, medicală, în practica educaţională din România s-a creat situaţia în care problema interdependenţei resurselor psihologice, pedagogice şi medicale în vederea ameliorării dezvoltării tinerilor cu handicap.

Actualitatea investigaţiei este determinată nu numai de considerente teoretice, dar şi de cele practice. Acest aspect este pe larg cercetat, mai ales, datorită cerinţelor activităţii practice privind identificarea corectă şi dezvoltarea tuturor resurselor, direcţiilor şi metodelor de reabilitare, recuperare, ameliorare a stării persoanelor cu nevoi speciale, privind depistarea şi evidenţierea tuturor factorilor determinanţi pentru a oferi posibilitatea de a pronostica evoluţia ulterioară a problematicii de a direcţiona comunitatea psihologilor şi pedagogilor, asistenţilor sociali, lumea ştiinţifică, societatea în genere pe căile cele mai favorabile în efortul ei de dezvoltare şi reînnoire continuă.

În linii mari, problematica dată nu reprezintă o sferă complet necunoscută. Starea copiilor şi familiei unde este un adult cu nevoi speciale este tratată pe larg în numeroase studii apusene (germane, franceze, americane, italiene, britanice) începând cu primele decenii ale sec. XX, dar mai cu seamă începând cu perioada postbelică. În acest context, amintim de operele savanţilor apuseni precum: J. Piajet, M. Montessori, R. J. Hagerman, D. Alexander, H. Gratiot-Alfhadery şi R Zazzo, J. A. Blackman, R. Jordan şi S. Powell, M. Batshaw, A. De Meur, G. Allport, W E Sobesky, H. Wallton, A. Andraud etc. Aceiaşi problematică a fost cercetată de reprezentanţii şcolii ruse şi ucrainene de psihologie şi pedagogie, precum: L. S. Vâgotski, A. Zaporojeţ, P. Galperin, I. Ravici-Şcerbo, G. Marinceva, M. Pevzner, V. Lubovski, D. Isaev, V. Lebedinski, T. Vlasova, T. Viscovatova, S. L. Rubinştein, R. Nemov, A. R.Luria, B.Ananiev etc.

Şcoala românească de psihopedagogie specială, psihologie a furnizat un număr mare de lucrări anume: C. Păunescu, M. Golu, E. Verza, E. Vrăjmaş, I. Radu, M. Roşca, U. Şchiopu, M. Bembea, A. Gherguţ, I. Muşu, F. Teodorescu, M. Albu, M. Stoica, D. Ştefănescu, M. Ursache, N. Mitrofan, P.Constantinescu, P. Popescu-Neveanu, E. Creţu, C. Neamţu, C. Hăvârneanu, C. Pufan etc.

Problema investigaţiei: nevoile speciale ale tinerilor cu handicap intervin ca un fenomen specific societăţii contemporane, problematica constând în necesitatea îmbunătăţirii permanente a metodelor şi tehnicilor care ar putea ajuta tânărul cu handicap să depăsească problemele de integrare socio-profesională , adaptare în conditiile societătii contemporane.

Obiectul lucrării: capacitătile potenţiale şi calităţile de personalitate ale tinerilor cu handicap.

Scopul lucrării: cercetarea calităţilor de personalitate şi capacităţilor potenţiale ale tinerilor cu handicap, precum şi elaborarea unui program de depăşire a dificultăţilor ce apar în legătură cu integrarea socio-profesională a tinerilor cu handicap.

Obiectivele lucrării:

- Studierea problemelor tinerilor cu handicap, evidenţierea rolului acestora asupra dezvoltării personalităţii tânărului.

- Determinarea particularitătilor individuale a tinerilor cu handicap.

- Determinarea factorilor psihosociali care determină adaptarea tinerilor cu handicap la noile conditii.

- Construirea profilului psihologic al tânărului cu handicap.

- Elaborarea unui program complex de asistență tinerilor cu handicap, cu scopul de a reduce problemele legate de disconfortul social şi dezvoltarea capacităţilor potenţiale.

Ipotezele lucrării:

Ipoteza de bază: Valorificarea potenţialului uman, crearea posibilităţilor şi formarea deprinderilor adaptative la tinerii cu handicap va facilita integrarea socio-profesională cât mai aeficientă a acestora.

Ipoteze de lucru:

• Pentru recuperarea tinerilor cu handicap este necesar un program bine structurat în care vor alterna activităţile plăcute lui cu cele strict necesare.

• Stilul de învăţare care se bazează pe modalitatea senzorială: tactil – kinestezică şi, respectiv, pe cea vizuală are cea mai mare importanţă în instruirea tinerilor cu handicap.

• programele de intervenţie pentru tinerii cu handicap trebuie să ţină cont de particularităţile tânărului şi să fie stabilite în colaborare cu psihologul, pedagogul clasei şi părinţii tânărului.

Baza conceptuală a cercetării:

În linii mari, problematica dată nu reprezintă o sferă complet necunoscută. Starea tinerilor cu handicap este tratată pe larg în numeroase studii apusene (germane, franceze, americane, italiene, britanice) începând cu primele decenii ale sec. XX, dar mai cu seamă începând cu perioada postbelică.