Integrarea socio-profesională a Tinerilor ce Părăsesc Centrele de Plasament

“Chaque enfant qu’on enseigne est un homme qu’on gagne”

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm!

VICTOR HUGO

Acest studiu îşi propune să cerceteze situaţia tinerilor ce părăsesc centrele de plasament: consecinţele instituţionalizării asupra dezvoltării, formării ca personalitate, resursele ce pot fi valorificate pentru o integrare reuşită a tinerilor în societate, dar şi pe piaţa muncii. Studiul este realizat în cadrul Masteratului european de protecţia drepturilor copilului, al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi şi îşi propune de asemenea să urmărească încălcarea drepturilor tinerilor în mediul instituţional sau în momentul lansării pe piaţa muncii şi în societate.

Datele pentru cercetare au fost obţinute prin aplicarea unor metode de cercetare calitativă dar şi prin consultarea şi analiza unor documente, statistici şi alte resurse documentare puse la dispoziţie de personalul fundaţiei sau instituţiei unde am realizat ancheta de teren.

După o documentare meticuloasă realizată de membrii echipei de cercetare, am ajuns la creionarea unei problematici generale a sistemului de protecţie a copilului şi a strategiilor şi politicilor publice din acest domeniu.

Conform ultimelor date prezentate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, cca. 6436 de tineri cu vârste până în 26 ani urmează o formă de învăţământ şi se află în continuare în sistemul de protecţie socială(Sursa: Statistici. Situaţia protecţiei copilului), din care, în instituţii publice 5989 şi 447 în sistemul privat.

Ca şi calificare , cei mai mulţi dintre tinerii din sistemul de protecţie, cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, sunt orientaţi cu precădere spre confecţii, tâmplărie, mecanică, construcţii şi alimentaţie publică(Sursa: ANPDC- Raport de activitate 2005). Astfel pregătirea profesională poate fi considerată sursă a excluderii sociale şi a marginalizării. Faptul că nu îşi pot găsi un loc de muncă generează alte probleme: nu-şi pot permite plata unei chirii a locuinţei(deoarece nu au o casă), nu au mijloace proprii de subzistenţă şi cad adesea victime ale criminalităţii.

În prezent, în Judeţul Iaşi există un număr total de 1686 copii instituţionalizaţi. Dintre aceştia 943 au peste 16 ani, urmând să părăsească sistemul de protecţie începând din 2008. Problemele ce trebuie rezolvate derivă din nevoile identificate în judeţul Iaşi sunt: nevoia de realizare a unor strategii comune, de cooperare a instituţiilor publice, ong-urilor şi reprezentanţilor mediului economic în domeniul incluziunii sociale a tinerilor postinstituţionalizaţi, nevoia de informare a angajatorilor cu privire la problematica tinerilor care au crescut în mediul instituţionalizat şi cu privirea la facilităţile acordate prin lege în cazul angajării acestor tineri, nevoia de mobilizare a resurselor comunitare în vederea eficientizării programelor sociale, nevoia de formare a abilităţilor necesare accesării şi menţinerii unui loc de muncă, nevoia de sprijin a membrilor grupurilor ţintă în vederea realizării demersului de căutare a unui loc de muncă, nevoia de sprijin material şi financiar în identificarea şi menţinerea unui spaţiu de locuit, nevoia de sprijin moral a grupului ţintă, în vederea depăşirii riscului de marginalizare şi excluziune socială cu care se confruntă.

Instituţionalizarea echivalează în momentul de faţă cu o excludere pe termen lung din societate, o izolare de viaţa socială.

În felul acesta, copilul odată abandonat într-un leagăn de copii parcurge automat un drum ce trece prin mai multe instituţii de ocrotire(leagăn, casă de copii preşcolari, casă de copii şcolari) până la vârsta de 18 ani.

La abandonul mamei sau al familiei se adaugă deci abandonul societăţii, al statului, al instituţiilor de ocrotire, al specialiştilor şi, în ultima instanţă, al tuturor.

Instituţionalizarea determină o serie de efecte negative în ceea ce priveşte integrarea socio-profesională. Se ştie că în perioada instituţionalizării copiii şi tinerii dobândesc comportamente mai puţin valorificate social şi profesional. Sunt „obişnuiţi” să primească totul de-a gata, nu ştiu de cele mai multe ori să folosescă banii. Referitor la timp şi la alte resurse materiale, aceşti tineri sunt nesiguri, ajung să deprindă în permanenţă de cineva (educator sau instructor din centrul de plasament). În planul creativităţii sunt rigizi şi mai greu adaptabili. După terminarea studiilor şi părăsirea instituţiei aceşti tineri se trezesc în mijlocul unei societăţii incapabile să le asigure un suport de care au nevoie în perioada de tranzit de la viaţa de instituţie la viaţa liberă, fapt care îi fac pe cei mai slabi dintre ei să cadă în zona delincvenţei. Chiar dacă în instituţii, condiţiile de viaţă uneori sunt mai bune decât cele în familie, lipsa părinţilor şi a susţinerii emoţionale exercitate de aceştia asupra copiilor are efecte greu de compensat pe termen lung.

Tinerii proveniţi din instituţii de asistenţă socială sunt expuşi unui risc ridicat de a fi atraşi în lumea delincvenţei, consumului de alcool şi drogurilor, prostituţiei, reţelele de cerşit. Găşti de cartier sau grupuri de tineri ai străzii. Unii dintre aceştia nu au familie care să le asigure suport , iar cei mai mulţi nu se pot baza pe ele, datorită perioadei mari de întrerupere a legăturii, mulţi dintre ei fiind abandonaţi de la naştere.

Tinerii care părăsesc sistemul de protecţie socială şi în mod special cei cu dificultăţi reprezintă un grup vulnerabil, datorită faptului că după ieşirea din sistem care este bruscă şi timpurie(16-19 ani), aceştia sunt lipsiţi de asistenţă acordată în mod normal de către părinţii tinerilor care pleacă de acasă. Ei sunt lipsiţi de un sprijin social(contact regulat prin telefon, scrisori sau vizite), emoţional(încurajare, simpatie), consultativ(consiliere, sfaturi practice) şi/sau sprijin finaciar (bani, cadouri). Tinerii instituţionalizaţi trăiesc într-o stare de incertitudine în legătură cu viitorul lor.

O altă posibilă cauză a eşecului de integrare socio-profesională a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-20 ani se poate datora şi numărului mare de ani petrecuţi în instituţie, la aceasta adăugându-se şi calitatea îngrijirii oferite de instituţii. Regulile de funcţionare a acestor centre nu au permis implicarea acestor tineri în activităţi de formare a deprinderilor de viaţă, nu sunt implicaţi în gospădărirea centrelor(ca de exemplu, aranjarea mesei, strângerea mesei, prepararea, sub supravegherea adultului, a unui fel de mâncare preferat ş.a). Supra-protecţie poate fi un element negativ în dezvoltarea adolescenţilor din instituţiile de asistenţă socială: pregătirea şi servirea centralizată a mesei, spălarea hainelor de către personal, împiedică dezvoltarea autonomiei şi responsabilităţii copilului.

Integrarea sau neintegrarea în colectivul clasei are legătură directă cu dezvoltarea ulterioară a adolescentului. De cele mai multe ori integrare în colectivul clasei este deficitară şi este rezultatul marginalizării, etichetării acestora. Aceşti tineri dezvoltă complexe de inferioritate, teamă şi ruşine în a se prezenta celorlalţi, existând teama etichetării ca fiind „copii din casa de copii”. Unor asemeni atitudini de respingere li se „răspunde” de către adolescenţi cu comportamente violente, limbaj agresiv, lipsă de interes faţă de procesul de învăţare, dezvoltarea unor forme de „apărare”.

De asemenea cei mai mulţi nu ştiu să scrie un CV şi cum să se comporte la un interviu; nu ştiu unde trebuie să se adreseze pentru căutarea unui loc de muncă. Ceea ce atrage atenţia este că aceşti tineri au urmat cursuri de formare profesională pentru meserii care nu mai sunt cerute pe piaţa muncii, fapt care nu îi ajută în găsirea unui loc de muncă. Această dificultate de integrare profesională este explicată prin lipsa consilierii în momentul orientării profesionale şi a lipsei alternativelor educţionale, iar cei care ajung la şcoli profesionale sunt cei care nu au promovat examenul de capacitate şi trebuie să frecventeze orice formă de învăţământ pentru a putea rămîne în instituţii.