Inteligența Emoțională

Motivaţia alegerii temei

Şcoala românească, este încă tributară inteligenţei cognitive. Elevilor nu li se dezvoltă şi alte tipuri de inteligenţe cum ar fi inteligenţa emoţională sau inteligenţa socială. Adolescenţii termină liceul şi apoi facultatea „doxat” doar de cunoştiinţe şi .... atât. Mulţi tineri, strălucitori la învăţătură, cărora li se dădeau toate şansele de succes în viaţă, au capotat atât în carieră cât şi în viaţa privată. Mirare ! De ce ? Şi eu mi-am pus aceiaşi întrebare. Mi-am propus, student fiind la psihologie, să văd care-s cauzele acestui eşec. Citind cartea lui Tara – Benett Goleman „ Alchimia emoţională” mi-a rămas în minte schema eşecului despre care vorbea autoarea. Schema eşecului se referă şi la idei preconcepute despre reuşita în viaţă.

Mulţi liceeni au în minte că dacă au numai note de 9 şi 10 reuşesc automat în viaţă. Necoordonându-şi mentalul şi emoţiile, capitulează în profesie şi în viaţa privată.

Am vrut să văd dacă adolescenţilor li se dezvoltă inteligenţa emoţională în licee. Sunt încurajaţi să fie empatici, să aibă motivaţie să reuşească în viaţă, să-şi gestioneze emoţiile?

Comunicarea este o aptitudine socială, care te ajută să-ţi dezvolţi inteligenţa emoţională, să depăşeşti conflictele, etc. Cum comunică adolescenţii cu familiile lor, dat fiind faptul că nu găsesc încă modul de a comunica ?

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

1. Inteligenţa emoţională

1.1 O scurtă istorie a inteligenţei emoţionale

Inteligenţa emoţională a evoluat odată cu omenirea, necesitatea de adaptare, de a face faţă şi de a colabora cu cei din jur, fiind cruciale pentru supravieţuirea primelor societăţi primitive de vânători şi culegători. Creierul omenesc reflectă acest fapt de netăgăduit. Tehnici sofisticate de scanare au confirmat recent că multe procese de gândire trec prin centrii emoţionali ai creierului, pe măsură ce întreprind călătoria fiziologică menită să convertească informaţia exterioară în acţiune şi răspuns individual.

Howard E. Book afirma că „inteligenţa emoţională este la fel de veche ca şi timpul” (2000).

În anii `20, psihologul american Edward Thorndike vorbea despre ceva intitulat de el „inteligenţă socială”. Mai târziu, importanţa „factorilor emoţionali” a fost recunoscută de David Wechsler, unul dintre părinţii testelor IQ. ÎN anii `40, într-un ziar, Wechsler a insistat asupra închiderii tuturor „aspectelor non - intelectuale ale inteligenţei generale” în orice măsurătoare completă. Acest material amintea de asemenea despre capacităţile „afective” sau „conative”, de fapt inteligenţa socială şi emoţională – pe care el le credea importante în formarea unei imagini de ansamblu. Din păcate, aceşti factori nu au fost incluşi în testele IQ ale lui Wechsler şi la acea vreme li s-a dat prea puţină atenţie.

În 1948, alt cercetător american R.W. Luper, a promovat ideea „gândului emoţional”, care se credea că avea o contribuţie la „gândul logic”. Dar, vreme de 30 ani prea puţini psihologi şi educatori au urmat această linie (o excepţie remarcabilă a fost Albert Ellis, care a început să examineze în 1955 ceea ce urma să devină cunoscută sub denumirea de terapie raţional-emotivă – un proces care presupunea ca oamenii să înveţe să-şi examineze emoţiile într-o manieră logică, raţională ).

În 1983, Howard Gardner, de la Universitatea Harward, a scris despre posibilitatea existenţei unor „inteligenţe multiple” inclusiv ceea ce el numea „capacităţile intra-psihice” – în esenţă o aptitudine pentru introspecţie – şi „inteligenţă personală”.