Inventar atribute etnice

Introducere

Orice studiu asupra fenomenului etnic trebuie să se centreze în jurul câtorva concepte fără de care acesta nu poate fi înţeles: etnic, etnie, conştiinţă etnică, minorităţi (etnice şi naţionale), etnocentrism, aculturaţie, criptomnezie socială ş.a.m.d. Aceste concepte definesc principalele coordonate în care poate fi abordată problematica mereu actuală a etniilor.

Din punct de vedere etimologic, între etnic şi naţional există o relaţie de echivalenţă, întrucât grecescului ethnos îi corespunde latinescul natio a fost folosit rar în latina clasică şi medievală, locul său fiind luat de ethnicus ce desemna barbarul sau păgânul după neamul de origine. Odată cu constituirea popoarelor europene ca state naţionale, conceptul de naţional câştigă din nou teren, iar ethnicus rămâne circumscris disciplinei etnografice al cărei scop este cercetarea vieţii sufleteşti a naţiunilor. Deşi cei doi termeni sunt dublaţi unul de celălalt, există totuşi o diferenţiere ce ţine mai degrabă de latura afectivă a discursului: etnicul, folosit în vorbirea curentă pentru a desemna caracteristici legate de originea rasială şi de condiţiile geografice, a căpătat o tonalitate afectivă mai pronunţată, în timp ce naţionalul, extins pe plan juridic şi spiritual, a primit o conotaţie neutră.

Având la bază teoriile clasice despre etnic, poate fi sintetizată următoarea definiţie a conceptului de grup etnic: grup cu tradiţii culturale comune care are sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii înglobante. (DICŢIONAR DE SOCIOLOGIE, 1988, pag. 218)

Membrii unui astfel de grup diferă de ceilalţi membri ai societăţii prin anumite trăsături culturale specifice (limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente), însă esenţial este sentimentul identităţii şi autoaprecierea lor ca fiind diferiţi de alţii. Grupul etnic se deosebeşte de naţiune prin câteva caracteristici: în mod obişnuit are dimensiuni mici; se bazează în mod mult mai evident pe o moştenire comună; este mult mai persistent în istoria umană, în timp ce naţiunile sunt circumscrise în timp şi în spaţiu; este exclusiv şi ascriptiv, calitatea de membru se dobândeşte numai dacă indivizii au anumite trăsături înnăscute, în timp ce naţiunea este inclusivă şi definită cultural sau politic.

Conceptul de minoritate face referire la un status grupal şi desemnează un grup de oameni care interacţionează, similari şi cu grupul majoritar, în termenii apartenenţei lor la in-group. Membrii grupului minoritar posedă atribute unice, însă se poate vorbi şi despre atribute generale sintetizate, astfel: minoritatea este ceea ce oamenii etichetează astfel; tratament diferenţial mai prost decât pentru majoritatea populaţiei; membrii grupului trebuie să fie conştienţi de ei înşişi ca membri ai unui grup minoritar; posedă calitatea de a fi identificabil – sunt recunoscuţi atât în cadrul in-group-ului, cât şi în cadrul out-group-ului şi sunt trataţi corespunzător; sunt caracterizaţi de putere diferenţială, în sensul utilizării relativ mai mari a resurselor de către un grup comparativ cu altul; există o conştiinţă de sine a grupului foarte pregnantă, ce se formează treptat, pe măsură ce un număr tot mai mare de membri ai grupului percep similarităţile poziţiei lor, ale destinului lor comun; sunt caracterizaţi de un sentiment puternic al solidarităţii de grup, ca rezultat al prejudecăţii şi discriminării; promovează endogamia, ca mijloc de păstrare a individualităţii culturale.

Toate aceste atribute pot fi folosite şi în cazul analizei fenomenului etnic, ajungându-se la definirea următoarelor concepte: minoritate naţională – desemnează o anumită parte a unei naţiuni care trăieşte în graniţele altui stat naţional, având conştiinţa identităţii naţionale şi un mod de fiinţare propriu (exemplu: maghiarii din România); minoritate etnică – este constituită de o parte a unei etnii, a unui popor lipsit de un stat propriu, constituit şi recunoscut de celelalte state, care trăieşte în graniţele unuia sau mai multor state naţionale (exemplu: ţiganii din România).

Conform acestor două concepte, adoptate la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, în România există mai mult minorităţi naţionale şi nu etnice, însă diferenţierea aceasta este destul de vagă, întrucât, în limbajul comun, s-a instituit termenul de minoritate etnică, ce desemnează ambele categorii. Trebuie menţionat faptul că, în România de dinainte de Revoluţia din 1989, sintagma de minoritate nu exista, fiind vorba despre naţionalităţi conlocuitoare; se încerca astfel enunţarea unei egalităţi a diferenţelor, fapt contestat chiar de către minorităţi.

Alte studii promovează conceptul de minorităţi naţionale, dar includ aici ambele categorii enunţate mai sus şi definesc în consecinţă: partea periferică a unei naţiuni acoperită de către un stat (altul decât statul unde este aşezată majoritatea naţiunii). În acest caz se deosebesc câteva tipuri de minorităţi naţionale: entitatea substatală care trăieşte în zona de frontieră a unui stat, neavând aceeaşi rasă, obiceiuri şi simpatii naţionale ca şi cetăţenii majoritari (exemplu: germanofonii din Sudeţi sau slovenii din Friul – Veneţia); europenii originari din vechile metropole, care domiciliază în fostele colonii; minorităţile distincte create de fenomenul de emigraţie (exemplu: kurzii şi turcii din Germania, algerienii din Franţa); minorităţile naţionale din interiorul statelor, formate pe baza unor determinări istorice multiseculare (exemplu: maghiarii din Transilvania).

În acest cadru, este promovat şi conceptul de subnaţiuni, ce desemnează mici popoare situate în interiorul statelor naţionale, care nu sunt în totalitate parte integrantă din naţiunea majoritară, dar nu sunt nici minorităţi naţionale. Subnaţiunile au o unitate etnică, religioasă şi culturală distinctă de restul populaţiei, aşa cum se constată în cazul scoţienilor şi galezilor din Marea Britanie, al bretonilor şi corsicanilor din Franţa sau al catalanilor şi bascilor din Spania. Problemele ce apar aici tind spre autonomie şi regionalism (Ţara bascilor, ca regiune a Spaniei).

Aşadar, întrucât în România conceptul de minoritate etnicăeste cel mai uzitat, lucrarea de faţă îl va folosi în studiul fenomenului etnic, fără a mai face vreo distincţie între el şi cel de minoritate naţională.

La nivelul relaţiilor dintre minorităţile etnice şi naţiuni, pot fi sintetizate următoarele categorii: plebisciturile– situaţie în care minorităţile etnice din regiunile de frontieră au optat între statul naţional şi cel de reşedinţă (exemplu: după primul Război Mondial, regiunea Malmidy a ales Belgia, şi nu Germania, Klangenfurt – Austria, şi nu Iugoslavia, iar Saar – Germania, şi nu Franţa); schimburile de populaţie între state vecine (cazul schimbului de populaţie între România şi Bulgaria după pierderea Cadrilaterului); separatismul – fenomen centrifug, ce urmăreşte să părăsească orbita unui stat în care o minoritate nu se identifică absolut deloc (nu este vorba despre independentism); iredentismul– proces centripet complementar reprezentat de politica ce urmăreşte să alipească la teritoriul naţional teritoriul situat în statul vecin unde „fraţii separaţi” se află în minoritate (exemplu: iredentismul maghiar faţă de Transilvania.)