Logopedie - natura și clasificarea tulburărilor de limbaj, legile logopediei

LOGOPEDIE-NATURA ŞI CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ, LEGILE LOGOPEDIEI

STUDIU DE CAZ REALIZAT PE ŞCOLARI LOGOPAŢI

Logopedia, ca ştiinţă, s-a constituit atât din raţiuni practice, cât şi teoretice, extinzându-şi sfera de acţiune de la cercetarea limbajului şi comunicării, în relaţie cu evoluţia personalităţii, la formularea unor legi şi metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultăţilor verbale şi la stimularea comportamentelor verbale.

Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică, izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunţat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, înţelegerii şi restabilirii relaţiilor specific umane. Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamnă cuvânt, şi „paideia”, care înseamnă educaţie. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor acestuia. Din câte se ştie, primul care utilizează termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 î.e.n.). În definirea logopediei ca ştiinţă, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: „o ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire”, „o ştiinţă despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii şi comunicării”.

Practica logopedică se bazează pe cunoaşterea particularităţilor psihologice ale formării şi evoluţiei limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltării psihismului şi activităţii educative cu diferite categorii de handicapaţi, a implicaţiilor deprivării senzoriale şi mentale asupra psihologiei individului şi limbajului, cunoaşterea structurii şi organizării aparatului fonoarticulator, a poziţiei şi formei corecte în emisia verbală, a regulilor gramaticale şi stilistice ale elaborării scris-cititului ş.a. La rândul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe informaţii utile cu privire la prevenirea, formarea şi corectarea limbajului tulburat, teoretizează pe baza activităţii concrete şi îmbogăţeşte metodologia de formare a vorbirii, de stimulare a înţelegerii comunicării şi de dezvoltare a personalităţii armonioase.

Preocupări legate de formarea vorbirii coerente, corecte şi de înlăturarea unor eventuale handicapuri au existat din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv şi cât mai pe înţelesul auditorului, ceea ce a ridicat vorbirea la un rang de cinste, asigurând oratorului o poziţie socială favorabilă. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat conţin consideraţii interesante cu privire la preocupările societăţii antice de a forma şi dezvolta, la toţi membrii ei, o vorbire cât mai agreabilă şi mai inteligibilă. Descrierea pe care o face Plutarh, în „Vieţi paralele”, lui Demostene, ilustrează strălucit posibilităţile de modelare a vorbirii sub influenţa unor exerciţii şi a psihoterapiei. Rezultă că Demostene suferea de o bâlbâială accentuată, cu implicaţii în planul interior, marcându-l ca timid, centrat pe sine, necomunicativ, nesociabil, negativist, irascibil; prin voinţă şi exerciţii sistematice de vorbire ajunge nu numai să scape de handicapul respectiv, dar şi să-şi modifice comportamentul şi să-şi transforme întreaga personalitate, cu dominarea trăsăturilor pozitive, devenind astfel marele orator al Antichităţii.

Aceeaşi preţuire o găsim, mai târziu, la romani prin glasul lui Cicero, care în lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai înalte”. Ulterior, în Evul Mediu, cu toate oprimările la care este supusă ştiinţa, se evidenţiază unele idei pozitive. Astfel, în „Canonul medicinei”, Avicena notează o serie de exerciţii utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii, adoptate şi în prezent în corectarea bâlbâielii.

Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Deşi preocupările în direcţia tulburărilor de limbaj se făceau tot mai simţite, logopedia s-a constituit, ca ştiinţă, abia în prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea şi aplicarea la realităţile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului şi a tulburărilor de vorbire, care apăreau, mai mult sau mai puţin sporadic, într-o serie de domenii apropiate logopediei.

Logopedia contemporană îşi defineşte, în prezent, menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, la prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltărea unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu personalitatea umană.

În ţara noastră, o cronică din 1835 vorbeşte de „vindecarea gângăviei”, dar practica logopedică s-a legalizat mult mai târziu, în 1949 şi apoi a fost întărită printr-o nouă legiferare, în 1957. Mai întâi, iau fiinţă cabinete logopedice în policlinici şi în unele spitale de neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interşcolare şi cabinete logopedice pe lângă unele grădiniţe şi unităţile speciale pentru handicapaţi. După 1990, la acestea se adaugă cabinetele logopedice particulare.