Modelul Experiențial în Psihologie și Consiliere Psihologică

Metodele hipnotice ale lui M. Erikson

Hipnoza nu este un fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de constiintă, asemănătoare cu relaxarea sau cu stările meditative specifice unor culturi orientale.

Fenomene asemănătoare cu cel hipnotic se întâlnesc frecvent în viata cotidiană. Astfel, cineva poate fi atât de absorbit de lectura unui roman sau de vizionarea unui film la televizor, încât nu mai aude soneria de la usă sau poate fi atât de cufundat în gânduri încât nu mai sesizează ce-i spune interlocutorul cu care tocmai discută. Se apropie de hipnoză si fenomenele de reverie, când, furati de propriile constructii imaginative, parcă ne transpunem în alte locuri si trăim alte stări decât cele legate de realitatea imediată sau cele de extaz religios pe care le trăiesc adevăraţii credincioşi.

Soferul care conduce noaptea si este fascinat de dunga luminoasă a soselei, care îi produce o îngustare a câmpului constiintei ce se poate uneori solda cu accidente, este si el victima unei stări asemănătoare cu hipnoza. Aceste stări le denumim în limbaj comun cu ajutorul unor termeni ca: „a te lăsa furat”, „a fi pe altă lume”. Cei care trăiesc astfel de stări îsi orientează de fapt gândurile în interiorul lor.

Fenomenele de tip hipnotic au fost descrise din antichitate si se întâlnesc încă frecvent în practicile magice specifice culturilor primitive. Posibilitătile hipnozei au fost când exagerate, asteptându-se de la cei care o practicau adevărate minuni, rezolvarea unor cazuri pe care nu le puteau rezolva alte metode medicale sau psihologice, când minimalizate sau chiar negate de către sceptici, care însă nu se străduiseră suficient să cunoască metoda în detaliu.

Se pare că un deserviciu însemnat l-au făcut hipnozei apropierea exagerată a acesteia de fenomenele parapsihice, considerându-se că persoanele care o practică trebuie să dispună neapărat de forte supranaturale, cât si performantele hipnotizatorilor de estradă care au îndepărtat pe multi cercetători seriosi de acest domeniu.

De asemenea, multe lucrări din cadrul literaturii stiintifico-fantastice au accentuat ideea că subiectul hipnotizat devine un fel de robot uman, controlat pe căi paranormale de către cel care a indus hipnoza, fapt ce a generat temeri nejustificate din partea unor pacienti care ar fi putut beneficia de avantajele acestei tehnici.

Putem vorbi de hipnoza modernă odată cu experientele medicului austriac Franz Anton Mesmer (1734-1815), care a descris hipnoza si stările specifice acesteia sub denumirea de „magnetism animal”.

Sistemul de tratament utilizat de Mesmer a fost ironizat de către medicina din acea perioadă din cauza manierei teatrale în care aborda el pacientii: pacientul era introdus într-un fel de butoi cu apă, fiind înconjurat de sârme si tot felul de magneti, care aveau menirea să pună în evidentă fluidul denumit „magnetism animal”. Adesea, pacientii sugestibili erau cuprinsi de convulsii.

O comisie instituită în anul 1784 de către regele Frantei, comisie din care a făcut parte si Franklin, ambasadorul Statelor Unite, a primit sarcina să cerceteze experimentul „magnetismului animal”. Comisia respectivă a ajuns la concluzia că aceasta nu era altceva decât un rezultat al imaginatiei.

Desi Mesmer a fost discreditat, teoriile sale fiind nefondate stiintific, multi pacienti continuau să se vindece prin metodele sale si aceasta a convins că, desi teoriile erau gresite, totusi fenomenul respectiv exista cu adevărat.

De hipnoză s-a folosit si abatele Johann Joseph Gassner (1717-1799), cunoscut exorcist din Elvetia, care avea darul de a alunga „fortele negative” care puneau stăpânire pe pacient.

Medicul englez John Elliotson (1791-1863) a realizat primele interventii chirurgicale în stare de transă hipnotică, iar James Esdaile, medic scotian (1808-1856) a relatat 345 operatii de chirurgie majoră realizate în India, în somn hipnotic (cf. E. Ihilgardsi J. Mildrad, 1975).

Termenul de hipnoză este introdus de englezul James Braid (1795-1860), de la grecescul hipnos care înseamnă somn, el considerând hipnoza ca pe un „somn nervos”.

O atentie deosebită este acordată hipnozei de către cele două scoli ale psihiatriei franceze, scoala de la Salpetriere, reprezentată de Jean-Martin Charcot (1835-1893) si scoala de la Nancy, al cărui reprezentant de seamă a fost Hyppolyte Bernheim (1840-1919).

Dacă Charcot consideră hipnoza ca pe un fenomen patologic, specific isteriilor, dimpotrivă, Bernheim era de părere că hipnoza este un fenomen normal, rezultat al sugestiei. Acesta din urmă a fost în mare măsură influentat de rezultatele deosebite ale unui medic de tară - Liebeault (1823-1904), care utiliza si el cu succes hipnoza.