Particularități ale Cunoașterii Psihologice

MOTTO:

„Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat

În piept, să nu mai locuiască împreună!

Unul de lume strâns mă ţine, încleştat

Cu voluptate, celălalt puternic

Către cereşti limanuri mă îndrumă.”

J. W. GOETHE, FAUST

. nu vorbea la cursuri ca un dascăl de duzină, nu ţinea o lecţie tehnică, nici o conferinţă. Începea o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, de parcă ar fi povestit ceva, de parcă ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă este doar o parte dintr-un dialog, că fiecare dintre noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că ce spune nu se găsea în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, la catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuia să vii la curs să o primeşti direct de la izvor. Omul de la catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti!

Mulţumiri profesorului meu îndrumător, Lect. Univ. Dr. Mircea Adrian Marica

ARGUMENT

Pentru a defini obiectul Psihologiei putem pune accent pe cunoaşterea individului pe baza legilor generale care reglează comportamentul. Există două abordări foarte diferite, chiar opuse, la care putem apela pentru a obţine aceste rezultate.

Prima este abordarea clinică. Această modalitate de abordare orientează psihologul spre evidenţierea complexităţii comportamentelor individuale, considerând că fiecare comportament antrenează ansamblul factorilor de personalitate ai individului, maniera sa proprie de a se adapta la diferite circumstanţe, experienţa anterioară, sistemul de valori etc. Pentru a cunoaşte un individ, psihologul clinician studiază cât mai complet şi concret toate aceste aspecte. El acordă o mare importanţă naturii integrate şi intenţionale a comportamentului, semnificaţiilor pe care acesta le are pentru individ şi pentru caracterul său adaptativ.

În ceea ce priveşte valoarea acestei metode de cunoaştere a cazurilor individuale, este unanim recunoscut faptul că ea răspunde într-o mică măsură exigenţelor unui studiu general. Obiectivitatea observaţiilor este deseori afectată, constatarea faptelor diferă de la un caz la altul, motiv pentru care nu pot fi generalizate, regulile la care face apel psihologul clinician depinzând de experienţa sa proprie; fiind de cele mai multe ori implicite şi dificil de comunicat, teoriile elaborate nu se pretează de cele mai multe ori la verificare.

A doua modalitate de abordare este cea experimentală. În acest caz se procedează la izolarea unui număr mic de factori care pot explica comportamentul şi se fac verificări sistematice modificând condiţiile şi degajând circumstanţele particulare care pot masca sau perturba efectele acestora. Toate aspectele experienţei sunt controlate şi explicate, iar gradul de generalizare a concluziilor decurge din condiţiile de realizare.

Şi această modalitate este riscantă. Dacă izolăm un număr mic de factori înseamnă că îi putem neglija pe ceilalţi. Dacă factorii izolaţi sunt independenţi, metoda nu prezintă inconveniente majore, deoarece putem reveni ulterior pentru a studia ceilalţi factori. Dar comportamentul este influenţat de numeroşi factori şi de interacţiunea dintre aceştia. În aceste condiţii, un studiu incomplet riscă să fie fals. Mai mult, factorii susceptibili de manipulări experimentale limitează câmpul investigaţiei psihologului de laborator. Deoarece factorii care pot fi studiaţi în condiţii experimentale sunt relativi elementari, deseori explicarea conduitelor se face la un nivel de complexitate inferior.

Cu toate acestea, cunoaşterea psihologică a persoanei este pentru orice profesionist în domeniul Psihologiei un aspect esenţial care, la prima vedere, pare o sarcină simplă şi uşor de realizat. Dacă luăm însă în considerare complexitatea şi dinamica personalităţii, constatăm dificultăţile cu care ne confruntăm în realizarea acestui demers. Psihologia naivă, bazată pe simţul comun, modelat prin experienţa cotidiană, rămâne la un nivel empiric şi intuitiv. Intuiţia psihologică este doar punctul de plecare al cunoaşterii psihologice, care trebuie completată cu o pregătire teoretică şi practică adecvată metodelor ştiinţifice.

Înţelegerea omului, aprecierile asupra persoanei umane, dacă se limitează exclusiv la ceea ce se obiectivează în exteriorul său, nu ne vor da niciodată nici măcar cea mai palidă imagine a autenticităţii şi plenitudinii fiinţei noastre. A ne mulţumi, limitându-ne numai la ceea ce vedem direct, ca manifestări exterioare ale persoanei înseamnă să nu putem pretinde că am pătruns în interiorul fiinţei, că nu am ajuns la sensurile adevărate şi ultime ale acesteia.

Accesul la intimitatea persoanei implică o reconsiderare a acesteia ca „obiect de studiu” şi o altă „metodologie” în care observaţia şi experimentul, atât de utilizate în psihologia experimentală sunt înlocuite de metoda dialectică a dialogului şi de autoobservarea reflexivă a propriilor sale trăiri. În felul acesta persoana devine, pe de o parte, obiect de reflexie pentru sine însăşi, iar pe de altă parte, subiect de întâlnire dialogică, în relaţia interpersonală de comuniune cu ceilalţi. Cunoaşterea de sine, ca si descoperirea persoanei, se va face exclusiv prin persoană în cadrul relaţiei de comuniune dintre persoane, relaţie bazată pe cuvânt şi pe întâlnirea simpatetică dintre mine şi celălalt sau dintre mine şi ceilalţi.