Personalitatea copilului școlar mic

INTRODUCERE

Orice copil face parte dintr-un sistem unitar consolidat fiind determinat de comuniunea precum şcoala, familia, religia etc. Şcolarizarea copilului semnifică un moment manifest a vieţii de familie şi totodată a propriei vieţi. Părinţii asigură toate condiţiile prielnice copilului, o pregătire minutioasă, cît şi deprinderea copilului privind noile relaţii de grup, relaţii şcolare, colegiale şi relaţia profesor/ elev. Copilul asimilează ceea ce vede în anturaj, învăţătorul, programul stabilit zilnic, sarcinile impuse (scrierea temelor, învăţarea, confecţionarea unor materiale, citirea unor cărţi, vizionarea unor emisiuni), contribuind asupra dezvoltării proceselor psihice, dobîndirea cunoştinţelor de bază, dezvoltarea limbajului, organizarea climatului specific, armonios, socializarea copilului privind noua condiţie a sa.

Combinînd toate elementele într-un ansamblu, copilul devine capabil să-şi exploreze propria personalitate şi să asimileze funcţia primordială „învăţarea”, pe cînd tendinţa anterioară şi anume jocul revine pe planul secundar, copilul lăsînd în urmă manifestările sale vechi, cînd toate necesităţile erau înrudite în familie.

Învăţătura influenţează asupra dezvoltării cognitive şi totodată dobîndirea experienţei de viaţă, posibilitatea de a percepe, transmite, evalua şi a folosi diferite extreme, caracteristici, legităţi a realităţii la diferite grade ori niveluri de organizare: fizic, chimic, biologic, psihic, psihosocial, economic, artistic etc.

Unii autori definesc învăţarea ca fiind un proces de adaptare a organismului în mediu. Aceasta e răspîndită în întreaga lume vie, dar sfera, conţinutul, complexitatea şi semnificaţia depind de treapta de evoluţiea organismelor supuse învăţăturii.

Capitolul 1

Particularităţi psihologice de vârstă ale şcolarului mic

1.1. Specificul dezvoltării psihice

Percepţia( sensibilităţii) promovează o dezvoltare intensă a cogniţiei directe ce include în sine senzaţiile, percepţiile şi reprezentările raportată celei indirecte ( aceasta însă frecvent tinde să iasă la suprafaţă antecedent).

Iniţiind activitatea şcolară, copilul deţine percepţii globale, prea puţin diferenţiate, orientate prioritar de latura afectivă, îndeosebi în legătură cu familia. Acţiunile manifeste ale învăţării urmăresc perceperea dirijată şi selectivă, deci supravegherea copilului spre a vedea şi înţelege condiţia sa. Odată ce copilul atinge sensibilitatea de a se percepe şi a nu omite anturajul, acesta ajunge să atingă totodată pragurile absolute (minim şi maxim). Performanţele, la fel depind de nivelul sensibilităţii în culme, în perioada preşcolară, fiind dificil în a le imagina: creşte acuitatea vizuală, sensibilitatea auditivă discriminativă necesară dezvoltării limbajului (copilul ajunge să recunoască consoanele surde de cele sonore, valorile notelor: nota întreagă, doimea, pătrimea (îndeosebi cei implicaţi în muzică), la fel sensibilitatea discriminitivă vizuală (copilul percepe nuanţele, îndeosebi cei ce lucrează cu profesori de desen specialişti), olfactivă şi gustativă).

Învăţarea citit/scrisului include într-o considerabilă măsură nu doar percepţiile, dar şi reprezentările, atenţia şi calităţile acesteia (concentrarea, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea şi volumul). Totodată şi mecanismele de depistare a spaţiului şi timpului, formelor, perceperea şi reprezentarea cît mai adecvată a acestora. Acestea ulterior promovează dezvoltarea intelectuală a copilului, procesele cognitive, crearea şi asimilarea conceptelor, posibilitatea de a opera cu ele privind o anumită logică şi raţionamente de la cele mai simple până la cele complicate, fiind odată inaccesibile. Senzaţiile rezultatul sensibilităţii, deţin primordial anumiţi analizatori cu diferiţi receptori şi celule nervoase sensibili la unii excitanţi.