Personalități Accentuate în Viață și în Literatură

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE ÎN VIAŢĂ ŞI ÎN LITERATURĂ

Activitatea desfăşurată de zi cu zi ne pune în contact cu alte persoane, acestea fiind percepute ca asemănătoare nouă, aparent, în esenţă însă destul de diferite. De aceea dacă am sta în loc o bună bucată de timp pentru a observa comportamentul celorlalţi (de la cel mai banal la cel mai accentuat) am putea reflecta asupra personalităţii acestora. Totuşi apare o oarecare barieră şi anume abilitatea de a fi un bun observator, deoarece nu toţi ne-am născut pentru a fi psihologi sau oameni ai ştiinţei psihologiei.

Tema aleasă de mine se axează în totalitate pe termenul „ personalitate” . Dar ce înseamnă acest termen sau cum se defineşte el? Noţiunea de „personalitate” definită în sens larg reprezintă individul uman privit sub aspectul dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor sale spirituale şi al unităţii rolurilor sale sociale. În sens restrâns ( folosit de K. Leonhard) înseamnă persoană cu aptitudini şi însuşiri intelectuale, artistice, morale deosebite, care aduce o contribuţie importantă în viaţa politică, culturală sau ştiinţifică. Karl Leonhard este un binecunoscut psihiatru german care a studiat din punct de vedere psihologic atât firi omeneşti ai vieţii cotidiene cât şi firi omeneşti din literatură, fapt pentru care am selectat cele mai importante aspecte ale acestora.

Ceea ce îi deosebeşte pe oameni între ei este, în mare măsură, rezultatul dezvoltării lor diferite în cursul vieţii, şi nu felul lor de a fi înnăscut. Comportamentul lor diferă în funcţie de familia în care au crescut, de şcoala la care au învăţat, de profesia pe care o au şi de oamenii cu care intră în contact. Două persoane cu firi înnăscute asemănătoare pot ajunge în felul acesta cu totul diferite una de cealaltă, în timp ce o asemănare a destinului exterior poate avea drept rezultat ca persoane foarte diferite ca structură psihică să înceapă să semene una cu cealaltă.

În cele ce urmează ne vom ocupa de trăsăturile firii umane aşa cum ne apar ele, deci indiferent de felul în care s-au format. Sunt convinsă, de exemplu, că este în firea omului să tindă a fi apreciat în societate şi că el are o înclinaţie firească spre milă, dar modul în care aceste două trăsături se vor dezvolta în cursul vieţii poate fi determinat de impresiile din perioada copilăriei. Dacă un om ambiţios îşi va exercita ambiţia într-o direcţie sau într-alta, aceasta depinde exclusiv de influenţele exterioare. Oamenii – indiferent cum s-a ajuns la aceasta – sunt foarte diferiţi. După cum nu seamănă unul cu altul din punct de vedere fizic, ei nu sunt la fel nici din punct de vedere psihic. Modul în care sunt prelucrate lăuntric trăirile prezintă, de asemenea, deosebiri individuale şi poate modifica firea omului. Pe de o parte, este vorba aici de desfăşurarea reacţiilor afective, de rapiditatea cu care ele cresc şi apoi descresc, de profunzimea la care ajung; pe de altă parte, este vorba de felul reacţiilor volitive, de care ţin nu numai forţa sau slăbiciunea voinţei, dar şi excitabilitatea voinţei în sensul aşa – numitului temperament coleric sau, invers, lipsa de excitabilitate, în sensul aşa – numitului temperament flegmatic.

Dacă vrem să înţelegem natura unui om, trebuie să ţinem seama de toate aceste trăsături ale diferitelor sfere psihice, dintre care nu am menţionat aici decât câteva.

Trăsăturile accentuate sunt mai puţin numeroase decât cele ce prezintă variaţii. Este vorba tocmai de avele însuşiri care manifestă tendinţa de a aluneca spre anormal. Nu este cu totul lipsit de ele nici acel om care nu iese din cadrul mediei. Câte ceva din trăsăturile anancaste, isterice sau paranoide există în fiecare om, dar atunci când există într-un grad redus ele nu apar în mod manifestat în exterior. Când însă aceste trăsături ajung la o anumită intensitate, ele îşi pun amprenta pe personalitatea omului, iar când se accentuează şi mai mult, ajung să perturbe structura personalităţii devenind astfel anormale. Personalităţile care pot fi considerate drept accentuate nu sunt deci anormale. Drept personalităţi anormale ar trebui să calificăm numai pe acei oameni care se deosebesc într-o măsură atât de mare de medie, încât chiar în lipsa unor împrejurări exterioare nefavorabile au dificultăţi în a se adapta cerinţelor vieţii.

TRĂSĂTURI ACCENTUATE ALE FIRII OMENEŞTI

Trecem acum la prezentarea detaliată a acelor trăsături care îl marchează atât de puternic pe om încât îl distanţează net de medie.

FIREA DEMONSTRATIVĂ

Esenţa firii demonstrative, care, atunci când atinge grade mai înalte devine fire isterică, rezidă în capacitatea anormală de refulare. Noţiunea de refulare a fost întrebuinţată şi înaintea lui Freud, dar s-a încetăţenit în literatura psihiatrică datorită lui. El leagă de această noţiune teoria sa potrivit căreia, prin refulări în frageda copilărie, ia naştere o lume psihică inconştientă, având o activitate proprie şi care duce la nevroze. Fiecare om are, într-o măsură mai mare sau mai mică, capacitatea de a proceda în acest fel cu întâmplările dezagreabile, însă cele refulate nu dispar, ci rămânîn pragul conştiinţei, astfel încât în general nu se poate face cu totul abstrecţie de ele. Să trecem acum la descrierea personalităţii demonstrative. Este vorba despre un pacient al clinicii de pshiatrie şi neurologie a Universităţii Humboldt din Berlin a cărui caz a fost descris de către Otremba ( colegă cu K. Leohnard).

EVA W., născută în 1919, făcea parte dintr-o familie cu şapte copii, ea fiind cea mai tânără. Era „prâslea” şi i se satisfăceau toate capriciile. În copilărie a fost în general veselă, plină de haz şi o elevă bună. După absolvirea şcolii a rămas pentru un timp acasă la părinţi sub pretextul că ar fi prea debilă pentru a lucra undeva. La 17 ani a început să urmeze o şcoală profesională pentru a se califica ca vânzătoare. Nu a terminat însă stagiul de practică, deoarece la vârsta de 19 ani s-a căsătorit cu un inginer cu 12 ani mai învârstă decât ea. Ea însăşi a calificat acest pas ca o căsătorie din interes spunând că voia şi ea să trăiască odată bine; apoi s-a simţit nenorocită şi după opt ani a divorţat, deşi avea doi copii, motivul fiind infidelitatea soţului. O vreme a trăit din ajutoare date de primărie şi din când în când mai lucra câte ceva. După doi ani, la insistenţa părinţilor s-a mutat la aceştia, lucru pe care la regretat însă imediat, deoarece se simţea prea controlată. În acest răstimp a avut relaţii cu un bărbat căsătorit; o graviditate s-a terminat cu un avort. În perioada aceasta (1950) au apărut la ea pentru prima oară accese psihogene, şi anume în momentul când i-a fost prezentat în casa părinţilor un bărbat pe care aceştia „îl aleseseră” pentru ea. Pentru câteva minute a devenit „absentă”, privea fix şi făcea mişcări de rotaţie cu braţele. În perioada următoare – în care, după cum afirmă dezamăgirile s-au înmulţit – accesele au devenit tot mai frecvente. Chiar în acelaşi an unul dintre copii i-a murit de meningită. În 1951 i-a murit mama. Legătura cu un bărbat cu care a trăit doi ani s-a dovedit până la urmă nefericită, deoarece el a devenit alcoolic. În 1952, din cauza acceselor, a fost pentru prima oară internată în spital. În 1953 s-a mutat la sora ei şi a început să lucreze ca grădinăreasă; se simţea însă nemulţumită, fiindcă după spusele ei voia să facă mai mult decât îi stătea în putere. În 1957, cînd a început din nou să lucreze ca vânzătoare, accesele au reapărut şi pacienta a fost iarăşi internată în spital. Aici se plângea de epuizare, hipersensibilitate şi proastă dispoziţie. Accesele ei decurgeau acum în felul următor: rămânea câteva minute locului, se uita fix înainte şi încleşta pumnii, măşcându-i încoace şi încolo. Accesele apăreau în special atunci când i se refuza ceva. Pacienta afirma că înainte ca accesele să înceapă are senzaţia că nu mai pote trăi şi că o părăseşte întreaga „energie vitală”. După terminarea crizei – spunea ea – nu-şi mai dădea seama unde se afla. Dorinţa ei de a fi pensionată n-a rămas o taină pentru nimeni, dar la spital n-a avut succes. Mai târziu însă, un medic i-a obţinut pensionarea cu diagnosticul „tulburări circulatorii”. De atunci a locuit cu fiica ei, care este coafeză şi cu care se înţelegea bine. În 1958, s-a plâns iarăşi de extenuare şi de o proastă dispoziţie cu caracter depresiv şi a fost din nou internată, făcându-se încercarea de a o supune unui tratament psihoterapeutic. În timpul tratamentului ea se purta când amabil, prietenos, ba chiar ostentativ, politicos şi modest, când demonstrativ plângăreţ. Se entuziasma de „ efectul salutar al sportului”, dar se opunea cu îndârjire unei reîncadrări în muncă şi continua să aibă accese psihogene.

La această pacientă firea demonstrativă poate fi urmărită încă din copilărie. Faptul că era cea mai mică dintre fraţi şi surorile ei explică în oarecare măsură că ea era cea preferată, dar probabil că ştia şi cum să se comporte faţă de părinţi pentru a face impresie bună. E posibil ca ea să fi fost un „copil cuminte”, aşa cum l-am descris mai sus. Când, mai târziu a fost „prea debilă” pentru a ocupa un post, aversiunea ei faţă de muncă a jucat, fără îndoială un rol important. Acest fapt a determinat apoi întreaga desfăşurare a vieţii sale.