Psihologia Criminalului în Serie cu Mobil Sexual

1.INTRODUCERE

Din momentul în care studiul personalităţii delincventului a devenit de o importanţa fundamentală pentru aplicarea legii penale, a fost recunoscută in mod clar necesitatea colaborării între ştiinţă şi drept în lupta modernă împotriva criminalităţii

Toate legile moderne legate de represiunea penală şi de prevenirea criminalităţii sunt orientate către individualizarea măsurilor aplicate în raport cu personalitatea delincventului, cu gravitatea faptei, cu periculozitatea individului si cu posibilitatea de reeducare a acestuia.

Datorită acestei necesităţi de individualizare şi de aplicare a legilor bazate pe cunoaşterea personalităţii criminalului s-a modificat şi modul în care este privită fapta criminală. Dacă iniţial aceasta era privită exclusiv din perspectivă juridica, o dată cu apariţia scolii pozitiviste şi a antropologiei criminale, ea este considerată în primul rând o acţiune umană şi socială, iar delincventul este privit mai întăi ca om şi apoi ca inculpat.

S-a pus problema care sunt cauzele acestui comportament criminal, deviant şi care sunt mobilurile ce determină oamenii să acţioneze în această manieră. Răspunsul la aceste întrebări are o importanţă deosebită, de el depinzând şi modalitatea corectă de legiferare, măsurile adecvate de prevenţie precum şi posibilitatea integrarii sociale ulterioare a celor care au suferit condamnări.

Intrucât fenomenul criminal constituie obiect de studiu al ştiinţelor socio-umane, acesta a fost abordat iniţial din punct de vedere filozofic, punându-se accent pe libertatea de voinţă a individului care incalcă normele de conduită socială. Intrucât toate persoanele acţionează in baza acestui liber arbitru atunci, potrivit Şcolii Clasice a Dreptului al cărei reprezentant marcant a fost C. Beccaria, şi infractorii sunt liberi să comintă fapte deviante acceptând în acelaşi timp şi posibilitatea tragerii lor la raspundere de către justiţie. În concluzie sancţiunea penală nu mai are în acest caz rolul de răzbunare colectivă , aşa cum era privită în Evul Mediu ci devine un mijloc de tragere la raspundere şi o modalitate de corectare a comportamentelor deviante.

Deşi a adus multe îmbunătăţiri în modul de abordare al fenomenului criminal, această teorie nu a putut să aducă soluţii concrete de stopare a criminalităţii. Această modalitate filozofică de tratare a unui subiect atât de complex nu a fost satisfăcătoare tocmai pentru că nu avea rigurozitatea unei argumentaţii ştiinţifice, bazate pe cercetări, studii, experimente. Această lacună este acoperită prin logică şi metodologia ştiinţelor empirice, obiective, care se bazau pe tehnica observaţiei, pe măsuratori şi experimente. Folosirea acestor instrumente în studierea comportamentului uman şi a fenomenelor sociale a determinat dezvoltarea ştiinţelor socio-umane: biologie, antropologie, psihiatrie, psihologie, sociologie etc.

Întreaga cercetare ştiinţifica începe să folosească metodele pozitive iar criminalitatea devine unul din fenomenele cercetate din această perspectivă.

Noţiunea de crimă a fost analizată astfel înca de la inceputul secolului al XIX-lea în lucrarile lui Andre Michel Guerry (1833) şi Adolphe Quetelet (1835) care au studiat proporţiile si variaţiile fenomenului criminal în raport cu factorii sociali, demografici şi ecologici. În acest sens, Leon Radzinowicz (Ideology and Crime-1960) a observat că “Pentru prima dată în istorie, crima a fost analizată ca un fenomen social determinat şi influenţat de mediul înconjurător din care face parte”.