Psihoterapie - psihoterapia centrată pe client

Orientarea psihoterapeutica centrata pe persoana a fost fundamentata de Carl Ransom Rogers (1902-1987) sub numele de terapie non-directiva, denumita apoi centrata pe client, iar in prezent recunoscuta drept psihoterapie centrata pe per¬soana. Aceasta abordare psihoterapeutica este una de tip umanist, avand ca principiu optimismul cu privire la natura umana.

Psihoterapia centrata pe client (sau pe persoana) s-a deszvoltat inceand cu anii 1940 ca o puternica reactie fata de pishanaliza. Rogers a negat opiniile lui Freud cu privire la primatul instinctelor irationale asupra comportamentului uman, cat si rolul dominant al psihoterapeutului in calitate de interpret si conducator al procesului psihoterapeutic. In 1942, Carl Rogers a publicat lucrarea denumita Psihoterapia non-directiva” in cadrul careia termenul de pacient este inlocuit cu cel de client. Ulterior sistemul sau psihoterapeutic va primi si denumirea de “psihoterapie centrata pe client”.

EVOLUTIA CERCETARII

Carl Rogers a prezentat in lucrarea sa “On Becoming a Person “ (1961) un rezumat al cercetarii despre centrarea pe client. Principala preocupare a studiului mentionat a fost aceea de a converti date din experienta subiectiva in masuri obiective.Cum era si firesc au aparut o varietate de raspunsuri ca urmare a participarii la acest tip de cercetare.Scalele ar fi trebuit sa masoare stima de sine, autoevaluarea, evolutia in psihoterapie si nivelul de modificare terapeutica. Clienti, terapeuţi, şi, uneori, prieteni ai terapeutilor au raspuns la aceste grile.

Doua masuri utilizate in acesta cercetare au castigat teren:cea a lui Willian Stephenson-1953-tehnica Q si cea a lui Barrett Lennards- 1962-Inventarul relatiilor.Tehnica Q reprezinta procedura corelationala care permite compararea a o serie de declaratii despre sine-ex:Sunt multumit cu mine insumi- intr-o fortata distributie normala. Aceasta tehnica a fost abandonata din cauza rezultatelor confuze (Tageson 1982). Inventarul relatiilor este o combinatie sofisticata de patru scale de masurare a atitudinilor de empatie, congruenta, acceptare conditionata si acceptare neconditionata. Aceasta procedura este inca foarte des folosita si este considerata un instrument foarte satisfacator in termeni statistici.

Aşa cum am văzut, deşi Rogers este preocupat de experientele interioare si de perceptia clientului fata de el insusi, investigatia sa este o inecrcare de reconciliere intre aceasta noua arie de investigatie si traditia pozitivismului stiintific.

Este interesant de observat că unii dintre studentii lui Rogers au adoptat o pozitie fenomenologica si mai radicala. Adrian L. van Kaam, un fost student al lui Rogers este primul care a folosit fenomenologia pe o baza empirica in studiul "The experience of 'really feeling understood'" (1959).De asemenea, el a dezvoltat primul program de absolvire in Statele Unite a psihologiei fenomenologice in cadrul Universitatii Duquesne din Pittsburgh. Un alt elev al lui Rogers este Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago- considerata forta decisiva in indreptarea teoriei lui Rogers catre fenomenologie.

Increzator in fortele naturale de autovindecare ale organismului, Rogers a vazut in psihoterapie un proces de indepartare a constrangerilor care impiedica acest proces sa se manifeste.

Aceste convingeri au sursa in solicitarile nerealiste pe care si le autoimpun oamenii atunci cand isi imagineaza ca nu trebuie sa traiasca un anumit gen de sentimente cum ar fi, de pilda, cele de ostilitate. Negand faptul ca ei au astfel de sentimente, acestia nu mai sunt constienti de natura reactiilor lor si in felul acesta pierd contactul cu experietna lor autentica, rezultatul fiind un nivel de integrare psihica mai scazut, relatiile interpersonale falsificate si diferite forme de dezadaptare.

Obiectivul principal al psihoterapiei rogeniene este rezolvarea acestei incongruente, respectiv ajutarea pacientului sa se accepte pe sine.

Terapeutul stabileste un astfel de climat psihologic in cadrul caruia clientul se simte acceptat in mod conditionat, inteles si valorizat ca persoana. In acest climat el se simte liber pentru prima oara sa-si exploreze gandurile si sentimentele reale, acceptandu-si ura, furia sau alte sentimente “urate” ca parti ale propriului sau eu.

Pe masura ce conceptul de sine devine mai congruent cu actuala experienta, oamenii devin tot mai toleranti cu ei insisi, tot mai deschisi la noi experietne si perspective, tot mai bine integrati.

In terapia centrata pe client, terapie denumita si non-directiva dirijarea procesului terapeutic nu este sarcina psihoterapeutului. Acesta nu da raspunsuri sau interpretari, nu sesizeaza prezenta conflictelor inconstiente si nici macar nu intervine activ in discursul pacientului. Terapeutul nu face decat sa asculte cu atentie si cu atitudine de acceptare ceea ce spune clientul, intrerupand doar pentru a formula cu alte cuvinte ceea ce a vrut sa spuna acesta. Aceste reformulari, fara a contine in ele interpretari sau evaluari, il ajuta pe client sa-si clarifice sentimentele si ideile pe care le exploreaza, sa le priveasca mai atent si sa le constientizeze.

Psihoterapia non-directiva se deosebeste de alte abordari prin patru trasaturi esentiale, descrise inca de Rogers:

1. se acorda o mai mare autonomie si independenta individului considerandu-se ca acesta are o capacitate spontana de evolutie;

2. noua abordare pune un accent mai mare in cadrul psihoterapiei pe factorii de natura emotionala decat pe cei intelectuali;