Recenzie Platon - Phaidon sau Despre Suflet

Phaidon reprezinta un dialog etic conceput pe baza discuţiilor despre nemurirea sufletului, aşa cum reliefează şi subtitlul atribuit acestuia( Despre suflet). Acesta face parte din seria dialogurilor relatate şi poartă, în mod convenţional, denumirea naratorului, cu excepţia dialogului Banchet.

Scrierea se manifetă prin trei tipuri de discurs şi anume discursul demonstrativ, discursul interpretativ liber şi discursul teoretic al judecăţilor de cunoaştere.

Primul discurs vizează imortalitatea sufletului şi este situat în sfera judecăţilor de existenţă. Cel de-al doilea proiectează demonstraţia propriu-zisă în domeniul etic al judecăţilor de valoare printr-un sistem de simboluri şi echivalenţe, iar în finasl printr-un mit. Ultimul discurs urmăreşte stabilirea premiselor şi delimitează domeniul de definitie.

În primă fază, este înfăţişat Socrate care îşi petrece ultimele ore din viaţa preocupându-se de o nouă „artă” şi anume compunând versuri. Acestuia îi sunt cerute anumite explicaţii cu privire la noua s-a preocupare, explicaţii al căror răspuns necisită o implicare deosebită şi prezentarea unor argumente care depăşesc acest fapt, astfel ajungându-se la o discuţie despre tema conduitei umane.

Perspectiva generală a dialogului se construieşte în jurul lipsei de teamă în faţa morţii şi a faptului că interdicţia sinuciderii şi dorinţa de a muri nu sunt contradictorii.

Socrate nu este speriat în faţa morţii, bucurându-se chiar că a sosit această clipa deoarece aduce binele necesar sufletului. El va încerca să se explice descriind relaţia dintre suflet şi cunoaştere. Însă perspectiva impusă de el va determina reacţiile tinerilor care îi dau ascultare, primul fiind Cebes, a cărui logică observă că premisele filosofului includ ipoteza nemuririi sufletului, ca şi cum ar fi fost deja demonstrată. Astfel apare necesitatea unor argumente ontologice, moment din care imortalitatea devine scopul însuşi al dezbaterii.

Dialogul propriu-zis are acum drept scop rezolvarea problemelor ridicate de Cebes şi de Simmias, şi anume stabilirea preexistenţei sufletului faţă de trup, precum şi a capacităţii acestuia de a supravieţui morţii fizice.

Înainte de ultimul argument în vederea demonstrării nemuririi sufletului, apare o nouă problemă, aceea legată de natura discuţiei în care sunt implicaţi şi anume faptul că mintea umană nu are capacitatea de a înţelege toate aceste argmente şi de a accepta faptul că sufletul trăieşte dupa ce trupul moare.

Următoarea idee principală a discursului este reprezentată de un mit, ce apare ca o prelungire a discursului demonstrativ, prezentând nemurirea sufletului în diferite ipostaze. Acesta este o formă de tranziţie între argumentelele nemuririi sufletului şi discursul interior al lui Socrate, care afirmă că teama de moarte este înlăturată dacă există moralitate şi incercare de a descoperi adevărul.

Lansarea într-un nou discurs liber aduce în discutie tema fundamentală a pedepsirii sufletului. Aici, Socrate introduce ideea reîncarnării sufletului în animale în funcţie de faptele pe care acesta le-a desăvârşit pe întreg parcursul vieţii. Mitul final încearcă să stabilească structura lumii de dincolo, prezentând moartea precum o călătorie.

Finalul pune în discuţie şi existenţa sufletului înainte de naştere, precum şi utilizarea argumentelor afinităţii şi indesctrubilităţii, ce vizează sufletul sub aspect ontologic.

CONŢINUT

Această carte constituie o adevărată lecţie despre modul în care ne raportăm la moarte, modul în care simţim binele şi răul.

Prezentată sub forma unui dialog, al cărui interlocutori sunt Echecrates şi Phaidon, conţinutul acestuia surprinzând ultima discuţie filosofică pe care o are Socrate cu prietenii lui, înainte de a fi otrăvit la hotărârea magistraţilor.

Pentru început Phaidos îi enumeră interlocutorului său numele celor care au fost alături de marele filosof până în ceasul morţii, precum şi motivul pentru care a fost prelungită data la care sentinţa trebuia să aiba loc.

Motivul era defapt solia pe care autorităţile o trimiteau în fiecare an la Delos în vederea comemorării faptei eroice a lui Teseu, care a plecat spre Creta în fruntea a paisprezece tineri şi pe care, a promis să îi aducă teferi înapoi, lucru care s-a şi întâmplat de altfel.

Relatarea continuă prin prezentarea zilei în care Socrate a fost scos din lanţuri pentru pregatirea otrăvirii sale. Cei unsprezece prieteni ai acestuia, l-au găsit descătuşat, frecându-si un picior ce îi provoca durere, ca mai apoi să treacă la o stare de bucurie. El considera că aceste stări, deşi sunt total diferite, parcă ar porni din acelaşi cap, deoarece atunci când o simţi pe una dintre ele, ajungi să fii siliut să o simţi şi pe cealaltp.În acest moment face trimitere la fabulele lui Esop, lucru ce determină şi subiectul discuţiei.

Se vedea foarte bine faptul că în acele momente în care el ar fi trebuit să-şi conştientizeze situaţia tragică în care se afla, era mai calm şi mai liniştit ca niciodată. Acest lucru i-a impresionat foarte mult pe tinerii prezenţi, care îşi manifestă curiozitatea de a afla ce anume l-a împins spre noua”artă” de a compune versuri şi de ce această stare de relaxare totală în faţa morţii.

Filosoful îşi exprimă noua înclinaţie prin dorinţa zeităţilor ce d emult timp l-au îndemnat spre „muze”, însp el abia acum a realizat mesajul acelor vise trecute.