Repere identitare și valorice la vârsta adolescenței

Argument

Orice cultură, comunitate sau societate umană este formată dintr-o mulţime de personalităţi, de vârste diferite, care dispun de un sistem de valori, ce se află într-un proces continuu de înnoire şi reorganizare.

O etapă din viaţa individului, care este determinantă pentru evoluţia ulterioară a fiinţei umane, este adolescenţa. Înţelegerea acestei vârste, din punct de vedere psihologic, este cheia pentru determinarea condiţiilor unei dezvoltări armonioase a individului şi a dezvoltării sănătoase a societăţii.

Dinamica structurilor axiologice, a imaginii şi a stimei de sine este determinantă de schimbări majore cum ar fi începerea unui nou ciclu de învăţământ, care provoacă transformări şi restructurări la nivelul mentalităţilor individuale şi îşi pune amprenta pe comportamentele şi atitudinile adolescenţilor în raport cu viaţa, a modului lor de a gândi şi acţiona. Având în vedere importanţa traversării în condiţii optime a acestei perioade de puternice transformări fizice şi psihice, este necesar a aborda acest domeniu la nivelul elementelor esenţiale ale personalităţii : identitate, orientare valorică şi apreciere de sine. Ştiind că valorile interiorizate devin motive fundamentale ale activităţii individului, susţinându-l energetic şi conferidu-i un anumit sens, este necesară şi identificarea valorilor caracteristice adolescenţilor, pentru a determina reperele comportamentelor şi conduitelor specifice acestei vârste.

Persoana umană se adaptează la realitatea în schimbare, călăuzindu-se după anumite principii evaluative, care îi ghidează întreaga sa activitate, precum şi modul de relaţionare cu ceilalţi şi cu dezirabilul socio-moral. Adaptarea socială a adolescenţilor oferă deci informaţii importante în ceea ce priveşte funcţionarea lor în cadrul sistemului interrelaţional.

Considerăm această cercetare de un real folos în domeniul abordării vârstei adolescenţei, având în vedere că oferă posibilitatea de a aprofunda anumite aspecte despre imaginea şi stima de sine, adaptarea socială şi latura axiologică a personalităţii. Înţelegând felul în care aceste aspecte funcţionează, putem cunoaşte la un nivel superior vârsta adolescenţei.

Capitolul I. Premise teoretice

1. SINELE

1.1. Delimitări conceptuale

Lumea interioară a personalităţii şi conştiinţa de sine au atras, încă din timpuri străvechi, atenţia oamenilor de ştiinţă. Conştiinţa de sine este una din problemele cardinale ale filosofiei, psihologiei şi sociologiei. Importanţa ei se bazează pe faptul că studiul conştiinţei şi auto-conştientizării, constituie baza metodologică pentru soluţionarea atât a numeroaselor probleme teoretice, cât şi a multor sarcini practice legate de formarea concepţiei despre lume şi viaţă.

Capacitatea de auto-conştientizare şi autocunoaştere este o însuşire excepţională a omului, care se cunoaşte pe sine în calitate de subiect al conştiinţei, comunicării şi acţiunii, plasându-se într-un raport nemijlocit faţă de sine însuşi.

Produsul final al autocunoaşterii este un sistem dinamic de concepţii despre sine însuşi ale omului, conectate cu aprecierea acestora, sistem definit prin termenul de concepţie a Eu-lui.

Concepţia Eu-lui apare la om în procesul interacţiunii sociale, ca un produs unic şi inevitabil al dezvoltării sale psihologice şi ca o achiziţie relativ stabilă. Ea lasă o amprentă puternică asupra tuturor manifestărilor vitale ale omului, din copilărie până la bătrâneţe.

Am putea vorbi, în sensul cel mai general, despre reprezentarea de sine a individului care trăieşte în comunitate, în mijlocul semenilor săi, realizând permanent o comparaţie între Eu şi Altul.

„Reprezentarea (de sine) este echivalentă cu o structură cognitivă complexă, care intervine în tratarea informaţiilor ce provin, fie din mediul social al individului, fie din propriul său comportament.” (Roland Doron, Francaise Parot 1999, pag. 161). Conceptul de sine serveşte deci organizării informaţiilor despre sine.

În literatura de specialitate, conceptul de sine s-a cristalizat ca o înmănunchere a tuturor credinţelor despre noi înşine, practic propria noastră imagine de sine.

Necesitatea înţelegerii pe deplin a personalităţii umane, a structurii ei, ne împinge la a găsi nişte delimitări conceptuale cuprinzătoare (integratoare), ce pot exprima modul de structurare individuală. Un astfel de concept este „Sinele”.

Voi folosi în această lucrare conceptul de Sine, ce reprezintă un nucleu al personalităţii.

Încă de la început lucrării, doresc să fac unele delimitări conceptuale, fără de care s-ar putea stârni confuzie.

În unele lucrări de psihologie s-a folosit noţiunea de „Eu” pentru a surprinde cât mai bine componenta subiectivă a personalităţii. Cum însă nu putem spune: Imaginea de Eu, ci imaginea de sine, voi folosi cuvântul ,,Sine’’ (engleză Self, franceză Soi) ca un concept integrator, având în alcătuire atât o componentă subiectivă (Eul trăit ca subiect), cât şi o componentă socială (Eul ca obiect care trăieşte împreună şi cu celălalt, care relaţionează şi se percepe, se evaluează pe sine însuşi).

Sinele ne apare astfel ca un rezultat al auto-observaţiilor, iniţiind judecăţi asupra celorlalţi dar şi ca un receptor fin a ceea ce vine din interior.

Voi folosi însă şi conceptul ,,Eu’’ atunci când acesta va surprinde mai bine aspecte referitoare la personalitatea omului.

Există un sens implicit al Sinelui şi acesta tinde să cuprindă atât o ipostază de cunoaştere despre sine, cât şi sinele privit ca o instanţă organizatoare a comportamentului. Grăitoare este în acest sens ideea formulată de către I. Pikunas: „Ceea ce este creierul pentru organism este sinele pentru personalitate. Sinele este un sistem central de integrare şi direcţionare a forţelor spre forme variate de interacţiune cu persoane şi obiecte” (I. Pikunas, 1969, pag. 99).

Sensul conceptului de sine face referire la un set achiziţionat de sentimente şi atitudini ale persoanei, faţă de propria apariţie şi felul în care aceste atitudini se răsfrâng asupra comportamentului.

Concepţia individului despre sine însuşi se formează în urma interacţiunilor sociale şi ghidează comportamentul acelui individ.

După Kinch (1963), conceptul de sine este o organizare a calităţilor, pe care individul şi le atribuie lui însuşi, calităţi ce includ atât atribute, cât şi valori.

Conţinutul a ceea ce ştim fiecare despre propria persoană este diferit de la individ la individ. Fiecare dintre noi avem propria identitate: eu sunt ceea ce sunt, sau sunt cine sunt, în comparaţie cu celălalt.