Repere psihologice asupra disfuncțiilor comportamental-adaptative la copiii străzii

CAPITOLUL I

SCURTA ANALIZA A LEGISLATIEI PRIVIND PROTECTIA COPILULUI AFLAT IN DIFICULTATE

1. Situatia inainte de 1989

In regimul comunist, existenta copiilor fara adapost era total negata. Este adevarat ca numarul copiilor strazii era mult mai mic decit in prezent. Putem vorbi doar de copiii care paraseau mediul familial, fara insa ca ei sa fi putut da nastere la grupuri pentru care strada sa le fi fost mediu permanent de viata. Si aceasta datorita politicilor de institutionalizare care au condus la cresterea numarului de copii abandonati in institutii. De altfel, institutionalizarea programatica a constituit singurul raspuns al statului la toate problemele familiei.

Sistemul de protectie al copilului era instituit in acea vreme prin Legea 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori si Codul Familiei, sistem ce a rezistat (nu datorita virtutiilor lui legislative, ci lipsei de preocupare a Parlamentului de a face schimbari rapide si fundamentale in acest domeniu) pina in luna iunie a anului 1997. Cu toate ca el cuprindea anumite principii moderne de protectie a familiei si copilului , masurile de interventie se fundamentau pe plasarea copiilor in dificultate in institutii de tip rezidential ce nu putea satisface nevoile copilului.

Legea 3/1970 facea referire la patru categorii de copii (sau minori, unicul termen utilizat in regimul legislativ trecut):

a) ai caror parinti sunt decedati, necunoscuti sau in orice alta situatie care duce la instituirea tutelei, daca nu au bunuri sau alte mijloace materiale proprii sau nu exista persoane care au fost obligate sau care pot fi obligate sa-i intretina;

b) care, fiind deficienti, au nevoie de o ingrijire speciala ce nu le poate fi asigurata in familie;

c) a caror dezvoltare fizica, morala sau intelectuala ori a caror sanatate este primejduita in familie;

d) care au savirsit fapte prevazute de legea penala, dar nu raspund penal sau sunt expusi sa savirseasca asemenea fapte ori ale caror purtari contribuie la raspindirea de vicii sau deprinderi imorale in rindul altor minori.

In functie de aceste patru categorii, se luau urmatoarele tipuri de masuri de protectie:

- plasamentul familial, incredintare sau institutionalizare in leagane, case de copii pentru prescolari si scolari;

- integrare in invatamintul special (scoli generale si licee de cultura generala pentru deficienti recuperabili, scoli profesionale si licee de specialitate pentru deficienti recuperabili);

- internare in institutii cu caracter medical – educativ (camine scoala si camne atelier pentru deficienti, partial recuperabili, camine pentru deficienti, nerecuperabili);

- ocrotire la domiciliu – pentru un handicap grav;

- adoptie.

Aceste masuri erau luate de catre Comisia Judeteana de Ocrotire a Minorilor, cu exceptia plasamentului familial care era dispusa de Delegatia permanenta a Consiliului Judetean si a adoptiei care era hotarita de catre instantele de judecata.

Copiii fugari din acea perioada, si mai tirziu in anii 1990 – 1997, erau asimilati in lege fie cu prima categorie, fie cu cea de-a patra, in functie de ipostaza in care era gasit si preluat din strada de catre Politie. Prima masura luata era internarea de urgenta, indiferent de incadrarea legislativa facuta, intr-un Centru de Primire a Minorilor, institutie cu regim inchis existenta in capitala si in fiecare judet. Astfel se ajungea la crearea unei situatii critice in cadrul Centrelor de Primire unde erau internati, fara vreo diferentiere in programul de recuperare sau de educatie, atit copiii considerati abandonati si fara nici o protectie, cit si cei priviti ca avind probleme comportamentale (asa-numitii “predelicventi”). Cu toate ca exista un cadru legislativ nou, aceasta situatie persista si in prezent in majoritatea judetelor, cauza constituind-o lipsa unei institutii alternative pentru una din cele doua categorii de copii .